în păr s-a prins o margine de lume

Faci o sumă să-ți iasă de-o haină? De ce? Importantă e ușa pe care intri, dar la fel de important rămâne  și pragul peste care treci. Poți porni gol dincolo de lume. Și dacă toate se prăbușesc în centrul pământului înseamnă că acesta se transformă în Tartar și probabil că toți vom deveni Sisifi cu bastoane de nuc, încercând să rămânem verticali de dragul oamenilor.

Mărul? Păcat. Mare păcat. Șarpele privește frumosul și-i spune de verde că-i negru, de cer că-i pământ și de oameni că sunt nemuritori. Rămânem să dorim ceea ce nu putem avea. Inconștienți de puterea noastră ne mirăm cât de mult ne putem mira. În definitiv ce e moartea? O frumoasă trecere și o continuitate de nimeni știută. De ce să știm? Căutăm cuvinte și gânduri să putem fenta timpul. El a trecut și noi am rămas mai triști, dar mai bătrâni.

Mi-a plăcut călătoria în jurul mărului. Noi asta facem o viață întreagă; căutăm. Vedem că e jumate din ea din cât ar trebui să o trăim. Restul devine agonie.  Roim în jurul păcatului încercând să găsim calea spre mântuire.

 Mi-am amintit ce sunt și de ce nu sunt din ce nu m-am gândit că aș putea să fiu.

Nu suportăm așteptările. Rezultatul e mereu altul. Realitatea se joacă în ape adânci. Înțelegerea unui moment scapă printre degete adevărul și rămânem cu iluzia că am înțeles ceva din viață.

Durerea ne-a rămas ca o amprentă pe retină. Mereu fidelă. Mereu aproape. Mi-am dat seama cât de puțini rămânem chiar și atunci când ne numărăm anii cu melancolie. Mici cu vise mari. Un contrast amețitor.

Dacă curcubeul este alb? Orbi muritori care-și caută liniștea printre culori. Iertare. Cuvântul cere sfântului timp de regăsire, de rugăciune, timp cernut de biserici în zile noastre sfinte.

Pragul? Am învelit talpa în lacrimi. Se scuturase roua din cer în păr și pe margini de lume. Suntem actori într-un joc îngăduit de pași către lume.

Îmi place să fiu o simplă așchie din lemnul crucii.

Gândul? Sunt aproape de cuvânt. Pământul: viață și moarte. Liniștea spinilor care cântă lângă inima ta, sărută copacul din mâinile tale. Alinarea cu omul, un dans dulce și sacru al pașilor dubli, perechile vibrează în dureri comune.

Cred că e magic acel curcubeu dublu. Dublu de alb, dublu de eu cu dublu de tu, esență blândă a firii noastre.

Creștem prea repede. Timpul zice că-și împarte pașii cu noi. Doar ridurile vorbesc atunci când noi nu mai avem ce ne spune. Timpul râde și împarte: un rid ție, zero mie, două ție, zero mie, zece ție...

Cea mai frumoasă trăire e să simți cum crești în palma gândului celuilalt. Simți inima cum se zbate în palma ta? Ce-ți spune gândul de mine? Cum sunt?

Mintea preferă furtunile. Jocul merelor e un joc minunat. Simplă rămâne inocența păcatului într-o coajă de măr. Șarpele ne leagă picioarele de capătul pământului. Adevărul e acest loc. Ce rămâne pe margini?

Aceeași măsură pentru fiecare. Tristețe? Pentru că par toate atât de puține și ... mici. Nu știu de nu ne dorim  lucruri simple? E o frumusețe vulcanică într-o acadea, într-o felie de pâine cu zahăr, într-o zi oarecare din viață, în vânt, în ploi, în nopți fără vise. Scriu și adun.

Unde și când trebuie să te odihnești? Am devenit conștienți că după pasul de doi, pasul pereche, timpul se termină. Abia acum mă voi întreba conștient de rostul morții.

Și toate se întâmplă pentru că am luat și prăpastia în spate alături de pietre.

Și toate se întâmplă pentru că am luat duminicile în spate.

Pentru că pașii nu se mai aud, mergem ușor pe ultimul drum, poate că păcălim moartea să nu ne vadă...

Pentru că suntem oameni....prea oameni.