urletul

Și dacă sunt mai bun decât tine, tu de ce ești mai rău și încerci să mă distrugi? Dacă îți spun că nu ești perfect, de ce nu te gândești că nu e o calitate? Dacă îți spun că nu am nevoie de răutatea ta, de ce continui să-ți arunci veninul în sufletul meu? Oare capacitatea ta de a înțelege ceea ce faci altora e atât de redusă? Prostia ta o consideri calitate? Ce fel de om ești? Când te privești în oglindă crește inima în tine când îți spui: „sunt cel mai tare, că l-am distrus pe x ori pe y, și uite cum le este frică de mine”. De fapt, le este scârbă, silă, lehamite și te privesc oarecum indiferenți. Dar ce-ți pasă? Ești atât de prost încât nu poți gândi la mai mult și basta! La ce să mă gândesc, să nu mă mai consum, că am impresia că-s aiurea? Uite, așa suntem toți, de fapt, ca acest fum de țigară, care se duce în sus și dispare cine știe unde! Dacă tot dispărem, de ce ne chinuim să lăsăm ceva în urmă? Hai că, dacă e de bine, e ok, dar dacă ești al dracului și faci numai rele în jurul tău, păi ce sens mai are să te pomenească lumea? Uite-așa suntem toți, unii reci ca aerul polar, alții calzi ca o vară toridă! De unde atâta poezie? La ce mă gândeam de fapt? Poate că...

－Ce faci, mă, Celane?

－Nimic. Stau.

－Parcă te-ai apuca de sinucis.

－Cine, mă, eu?

－Păi, cine altu’? Mai e vreunul în camera asta?

－...

－Deci?

－Deci, ce?

－De ce o iei razna, Celane?

－De-al dracului ce sunt, de-aia! Îți pasă?

－De tine, mă? Da, îmi pasă. Nu ești prost, dar ești prea sensibil pentru secolul ăsta. Îți zic s-o lași mai moale.

－Ce să las moale?

－Știi tu.

－Nu știu.

－Nu știi pe dracu’! Sigur că bat acolo unde trebuie și nu-ți convine. Cunosc privirea asta. Soră-mea, acum doi ani, a avut o tentativă de sinucidere și cunosc privirea, dar mai ales comportamentul vostru de dinainte de-a o comite. Așa că... ciocul mic!

－Dacă vreau să mă sinucid, păi află că mă sinucid! Nu mi-e nici frică și nici rușine de tine ori de altcineva.

－Bă, e treaba ta, prostule, dar eu te întrebam, așa de curiozitate, de ce o faci. De-aia. Nu că m-aș pune contra dorințelor tale. Dacă ți-ai pus asta în cap, nimeni nu ți-o scoate. Aia e!

－Aia e pe dracu’! Habar nu ai!

－Dar tu ai habar?

－Am.

－Și cum e habarul ăsta al tău?

－Treaba mea.

－E și treaba mea, boule! Ești prietenul meu și află că nu-mi convine să te văd jos.

Gheorghe are dreptate. Eu am dreptate. Restul lumii, nu știu. N-ar trebui să-mi pese. Adânci și reci sunt ochii străinilor. De-aș putea să fiu altfel! Vreau să fac ceva, să uit de mine, cât de prost sunt, cât de sensibil, cât de... toate alea pe care nici măcar eu nu le înțeleg. Profesorul avea dreptate când spunea că eu sunt propriul vrăjitor. Văd că-s unul ratat, care nu știe să-și mânuiască sentimentele, de parcă ele ar fi ceva de luat în mână și duse mai încolo. Hm, totuși de ce sunt atât de jos? Gheorghe are mereu o soluție fericită. Eu am doar... destul timp să mă gândesc la cum să mă îngrop mai adânc. De mine însumi mi-e frică. Aud cum sâsâie moartea în ceafa mea. Are răsuflarea rece și perversă. Uneori îmi vine să râd, îmi vine să mă întorc brusc și să o sperii ”bau, moarteo!”, iar ea, chiar ea, să moară îngrozită. Ce s-ar face Universul fără moarte? Iar sunt patetic, știu. Îmi place toamna asta dulce. Când văd o frunză cum mușcă din pământ, mă văd pe mine adulmecând propria plecare. Nu sunt frunză. Nu sunt nici pământ. Sunt Celan căzutu’. Mai bine să-i propun lui Gheorghe să mergem pe drumul vechi, înspre Poiană.

－Gheorghe, mergem pe drumul vechi?

－Când?

－Acum.

－Ți-a trecut sinuciderea?

－Care sinucidere?

－Aia de-o aveai în cap adineauri.

－Nu aveam asta în cap, Gheorghe. Eram supărat. Doar supărat pe mine.

－Celane, tu-l cunoști pe profesorul din canal? Trebuie să mergem pe la el să vezi un adevărat om supărat. Ceea ce simți tu e un nimic pe lângă ce-a trăit el, așa că nu te mai da mare cu suferința ta!

－Țin să-ți amintesc, dragul meu Gheorghe, că tu ai venit la mine și ai scormonit cu bățul. Hai să mergem! Nu-mi place discuția asta.

－Parcă mie îmi place! Să purcedem, filosofule, pe drumuri de munte ca atunci când eram mici și făceam ca pirații prin păduri.

－S-o crezi tu!

－Ce să cred?

－Nimic. M-am trezit vorbind aiurea. Stai să iau un caiet și un creion!

－Pentru ce?

－Pentru ca să fie acolo.

－Da’ ce, mă, ai de gând să desenezi?

－Poate.

Gheorghe a luat un rucsac, a aruncat în el două bidoane cu apă și ceva ciocolată, și-a tras bocancii în picioare și stătea drept la ușă, ca un soldat în post. Aveam și nu aveam chef de munte, dar speram ca ieșirea asta să-mi facă bine. Nu cunosc sensul acestui bine. Sufletul îmi atârnă parcă într-o parte întunecată; și spun asta chiar eu, Celan, cel fără pic de fericire? Chiar vreau să-mi fie bine sau e o fugă? Aș face bine, cel puțin pe moment, să-mi văd de plimbare, să mă chinuiesc a găsi rostul în această zi atât de însorită. Dacă nu era prietenul ăsta, absurd uneori, poate că aș fi încercat sinuciderea. Măcar puțin să văd cum e. Gheorghe zâmbește. Acum fluieră. Oare când l-am văzut supărat? L-am văzut vreodată? Hm, ce bine o fi!

－Auzi, Gheorghe, tu ai fost trist în viața ta?

－Ce întrebare mai e și asta?

－Te eschivezi.

－Oi fi fost. Nu-mi aduc aminte. De ce întrebi?

－De când suntem prieteni, nu te-am văzut trist. Cum faci asta?

－Băi, prietene, ai un stil dat dracu’! Am ieșit să ne plimbăm? Am ieșit. Hai să respirăm dracului aerul ăsta curat, hai să vorbim de gagici, să ne facem planuri de viitor, să înjurăm ca bărbații, să bem, să urlăm la pădurea asta goală, că o viață ai și pe-aia o franjurești!

－Ai dreptate. Care urlă primul?

－Tu, Celane. Bagă material! Ia să te aud!

－Nu-mi vine chiar acum. Urlă tu!

－Ciudat mai ești! Ascultă și ia aminte, băiete: uuurluuu, băăăăă, uuurluuu! Uuuuuuuu, maaaaamăăăăă, unde ești? Deci? Cum ți s-a părut?

Vocea lui era puternică și pădurea accentua frumos acel „u” din urlătura lui Gheorghe. Este pentru prima oară când aud pe cineva urlând, ca nebunul, în pădure.

－ A fost ok. Super. Dar eu tot nu pot.

－ După o bere, poți?

－ Nu știu.

－ Hai să încercăm! Ce zici?

－Chiar voiam să mai stăm puțin, că am obosit.

－Vorbești serios? Pe bune? Am mers doar o juma’ de oră. Ce naiba, mă Celane, obosești așa de iute? Vezi că nu-i bun statul în casă? Păi, nu-i, dar de ce să mă asculți? Mai bine nu, stai acolo să te fleoșcăiești ca o babă timidă, că nu te mai însori nici când o zbura porcul.

－ Acesta e un amănunt care nu mă interesează deocamdată. Spune-mi, de ce a vrut soră-ta să se sinucidă? Sunt oarecum curios.

－ Ești oarecum interesat. Voi aveți ceva al vostru și cred că între voi, sinucigașii, vă recunoașteți după miros. Așa-i?

－ Habar nu am. Spune-mi doar așa, de dragul conversației.

Gheorghe s-a încruntat puțin, dar a început să povestească cum nici nu-mi imaginam că poate fi real. Avea un fel aparte și îmi plăcea cum folosește cuvintele simple, astfel încât vedeai chiar imagini din povestea lui.