Lovituri

Suportam cu greu tot ce trebuia să fac. Mi se impunea zilnic un program milităresc. Am făcut pe plac mamei, dorinţei ei de a face o şcoală profesională ca apoi să câştig bani angajându-mă într-o fabrică de confecţii.
Uram meseria asta şi din prea multa indiferenţă pe care o aveam faţă de acest domeniu, nu se prindea mai nimic de mine. În fabrica la Focşani făceam practică. Muncitorii ne puneau să facem lucrurile cărora ei nu le dădeau importanţă ori le considerau o pierdere de timp (să măture, să adune scamele de pe costume ori să taie aţele în atelierul de finisat).
În fabrică era foarte cald, femeile erau aşezate în rând la maşini de cusut, surfilat ori mese de călcat, concentrate asupra muncii lor, vrând parcă să depăşească normele care li se impuneau dimineaţa.
Nimeni nu s-a ridicat de la masă pentru noi. De fapt, făceam practică în domeniul curăţeniei. De la ora 08:00 la ora 12:30 munceam fără pauză într-o fabrică pe care o uram, apoi ne întorceam la internat să mâncăm. În timpul mesei pedagoga alegea dintre noi muncitoare pentru cantină. Cine nu era ales mergea în parcurile din Focşani la săpat sau la măturat. Îmi aduc aminte că într-o duminică ne-a scos pedagoga Bălăşoiu în parcul central, care era destul de mare, nu ca să ne plimbăm pentru că era sărbătoare, ci ca să facem curăţenie. Era toamnă, era foarte frig şi trebuia să adunăm cu mâna beţele, crengile rupte, bidoanele şi alte resturi. La mătură aveau acces doar preferatele tovarăşei pedagog Bălăoşiu. Îmi simţeam degetele fierbinţi şi mă dureau.
─ Unde caşti ochii, fă curvă? Urla din toată fiinţa ei, urla atât de tare încât îi ieşeau ochii din orbite.
─ Mi-a îngheţat mâna, tovarăşa peda..., şi nu te lăsa să-ţi termini fraza, continua să ţipe şi lumea care trecea pe stradă ne privea lung. Nu ştiu de ce, dar parcă eram ca într-o puşcărie. Nu putea fi mai greu sau mai uşor într-un penitenciar.
─ Cât e ceasul? şi tot ea îşi răspundea...Aha! e 12:00. Gata! Toate curvele să vie la mine câte două şi până la internat să măturaţi strada pe care mergeţi.
─ Cine nu are mătură, să cânte!
Ne privea cu scârbă după care întreba urlând:
─ Unde-i proasta de şefă din Ialomiţa? Mă căuta cu privirea..
─ Aici sunt! Fac câţiva paşi să mă vadă. Eu nu aveam mătură, măturasem parcul cu mâinile.
─ Ascultă, fă, vacă, tu să stai în faţă şi să le dai tonul la toantele astea jegoase şi proaste şi curve...da, auzi, fă, să cântaţi tare că dă dracii în voi dacă nu-mi place.
Nu-i răspund şi o enervez.
─ Nu ţi-a dat mă-ta gură? Ha! Zi, fă, ceva, că nu vorbesc de una singură că acuşi îţi trag una peste ochi, ce te uiţi aşa la mine, ăă?
─ Nu mă uit, tovarăşa, vă ascultam.
Am enervat-o rău, s-a înroşit la faţă şi a plecat în spatele nostru. Nu mă putea lovi pe stradă.
La sfârşitul lunii noiembrie ne-au dus la cules de struguri în Panciu. Dormitoarele erau cu paturi suprapuse, cu saltele numai bune de aruncat, erau rupte şi aveau gâlme. Nu se făcea căldură, adormeam târziu uneori plângând de oboseală şi de foame. Pedagoga ne trezea de dimineaţă, mâncam o felie de pâine cu gem şi ceai la cantină, şi gata, pregătite de treabă până pe la ora 13:00, 14:00. Mâncam struguri de foame. La prânz ne dădea ciorbă de fasole şi mâncare de cartofi sau varză. Zilnic aceeaşi mâncare. Seara, când mergeam la culcare murdară şi obosită, îmi scuturam bine perna şi pătura să văd dacă sunt şoareci. Când intram în dormitor îi vedeam cum fugeau pe piciorul patului. Plângeam de foame, de frig, de murdăria ce se lipea pe mine si nu o mai suportam. Mă gândeam la mama, la lumea de afară, la mine şi mă găseam prinsă într-o lume care nu mi-am închipuit că există.
Întoarse la internat, am făcut duş cu apă rece. Rar se întâmpla luxul de a avea apă caldă. Simţeam cum îmi amorţeşte pielea capului şi abia reuşeam să mă spăl, simţeam frigul în cerul gurii, dârdâiam de frig şi-mi întindeam şamponul cu un interes ieşit din comun. Vroiam să văd cât rezist. Îmi puneam prosopul pe mine şi fugeam în cameră.
─ Fată, eşti nebună? Iar te-ai spălat cu apă rece?
─ Da, Gabi, iar m-am spălat cu apă rece, dar acum e bine, chiar îmi este cald. Şi Gabi tot comenta, de fapt, asta făcea în majoritatea timpului ei.
─ Nu eşti sănătoasă, nu eşti normală, continua şi ma enerva cumplit, până ţipam la ea.
─ Mai taci, ho, ajunge, ce dracu ai? Vrei să stau aşa cum staţi voi?
─ Adică? Ce vrei să spui? Cum stăm noi?
─ Hai, lasă. Nu am chef de ceartă acum. Vreau să dorm. Gura mică!
─ Tu te crezi şefă şi în cameră? Eşti mare şi tare? Cine eşti să ne comanzi? Cine te crezi? Comenta astfel până se sătura, văzând că o ignor, se plictisea şi îşi găsea altceva de făcut.
Îmi vărsam nervii pe toată lumea şi toata lumea îşi vărsa nervii pe mine. Eram ca într-o mascaradă a neputinţei de a face liber ceea ce vrei. Nimănui nu-i păsa de tine sau de principiile tale. Era o artă a supravieţuirii, să poţi să taci, să faci doar ceea ce ţi se impune şi niciodată ceea ce vrei.
La mijlocul lunii decembrie am luat vacanţă. Ne-am urcat toate într-un tren personal şi până acasă am cântat de bucurie. Eram în jur de 9 fete care rămăsesem unite şi tot timpul împreună, chiar dacă uneori nu eram de acord una cu cealaltă.
În tren era frig, stăteam toate îngrămădite şi cântam fără să ne pese că lumea ne privea indiferentă, dar fericirea noastră ascundea foamea, înjosirea, munca, supunerea la care eram zilnic prezente fără voia noastră şi faptul că familiile noastre au decis pentru noi.
Mi-am aşezat capul pe geamul îngheţat şi priveam în urma trenului fără să mă gândesc la ceva anume. Mă trezeam după minute întregi că priveam către ceva de-afară fără să-mi dau seama ce fac. În jurul meu colegele continuau să cânte ori să se certe între ele. Gândul la mama mă bântuia. Oare e acasă, lucrează, s-a pregătit cu ceva pentru mine? Se bucură că ajung? Doar noi eram în bloc. Încă se construia şi totul în jur era şantier, pietre, maşini, gropi. Credeam că nu mai ajung să bat la uşă. Mama mi-a deschis, m-a luat în braţe şi m-a pupat apăsat. Mirosea a cozonaci de afară. În apartament era plăcut chiar dacă nu aveam mobilier. Pe jos erau câteva preşuri, un pat în care dormeam amândouă, un şifonier foarte vechi şi cam atât.
─ Cum a fost drumul, mamă? A fost frig? Ti-e foame? Mama nu se oprea din întrebări iar eu nu-i puteam răspunde, pentru că răspunsul meu se suprapunea cu întrebările ei, pentru că eram îngheţată şi simţeam ace în tot corpul, pentru că eram supărată pe ea... pentru că trebuia să-i fac pe plac cu şcoala de confecţii.
─ Normal că mi-e foame, nu am mâncat de ieri, am spus răstit, şi în plus am îngheţat în tren, ştii câte ore am făcut de la Focşani? De la ora 6 dimineaţa am plecat şi acum cât e ceasul? Cât e? Na, e cinci seara.. mă întrebi dacă îmi e foame?
─ Dar ce-ai mamă de ţipi aşa la mine? Nici nu ai ajuns bine acasă şi ţipi? Doar asta ştii tu? De-aia te-am făcut ? Se opreşte din întrebări pentru că cineva bătea la uşă. Era tatăl meu vitreg. Mirată şi enervată încep să zbier la mama:
─ Ăsta ce caută aici? Ce cauţi, mă, aici? Să pleci acum, acum să pleci...
─ A venit tata la tine , Elena. Mi-a fost dor de tine, tăticule, de ce eşti aşa, tata te iubeşte. Avea lacrimi în ochi, era slăbit, galben la faţă parcă era un mort care umbla. Îmi era milă de el.
─ Ne-ai dat afară din casă şi acum vii după noi, de ce?
─ Te iubeşte tata, Elena, uite, am adus carne de porc, a tăiat tata porcul pentru tine, hai să te pupe tata.
─ Pleacă, mă, că nu te pup, l-am împins... şi nu mănânc carnea ta. Îi curgeau lacrimile pe faţă, dar parcă şi mai tare mă irita plânsul lui. Nu l-am putut ierta niciodată şi nu am înţeles rostul lacrimilor, valoarea, nonvaloarea, importanţa şi profunzimea sentimentelor cu care acest om se prezenta în faţa mea cu numele de „tată”. Am refuzat să mănânc carnea lui şi am rugat-o pe mama să îmi prăjească nişte cartofi. La masa din bucătărie stăteam amândoi, precum regele şi regina, unul plângea, altul râdea ironic de situaţie. Mă privea cu ochii lui calzi şi umezi, era atât de slab că multe din frazele lui nu le auzeam din cauza propriilor mele mirări şi de ce-uri.
─ Te iubeşte tata, şi întinde o mână lungă şi slabă către mine, însă mă feresc, continui să mănânc. Îl priveam cu ură.
─ Te rog să mă scuteşti! Te rog să pleci şi să nu mai vii niciodată. Eu nu sunt fata ta. Ne-ai dat afară şi acum plângi în faţa mea? De ce?... Nu te iert.
─ Iartă-mă, tată! ..eu continuu să mănânc dezordonat, haotic, băgam în gură cartof după cartof, plescăiam, voiam să-i arăt că sunt indiferentă şi rea, golancă şi stabilă, că nu am nevoie de el.
─ Băi, mă laşi cu tată în sus, tată în jos.. înţelege că nu mai am nimic pentru tine. Hai, valea! Mama intervine între noi precum un avocat al păcii.
─ Nu vorbi aşa cu el, eşti rea, uite, plânge săracul în faţa ta de când a venit.
─ Ei, şi ce? ... să plângă, l-am chemat eu? Nu. Să plece la el acasă.
─ Iartă-mă, tată! Te iubesc, tată, dă şi lui tata un cartof din mâna ta. Zâmbeşte şi plânge. Mă priveşte cu speranţa că rugămintea lui va fi îndeplinită. Îi răspund arogantă.
─ Nu vreau.
─ Te roagă tata, vreau un cartof din mâna ta. Atunci i-am aruncat un cartof mic şi prea prăjit, în lungul mesei. L-a luat şi l-a mâncat fericit. M-am ridicat de la masă şi-am rămas în dormitor cu faţa-n pernă câteva ore bune. Nu înţelegeam atitudinea unui astfel de om. Nici acum nu cred în nimeni, nu cred în faptul că o persoană poate fi rege sau zâna cea bună după ce o viaţă a fost un prefăcut. După ce loveşti nu poţi iubi mai bine sau mai mult.
Vacanţa de iarnă a trecut repede. O perioadă petrecută în casă cu mama, certându-ne tot timpul. Nu eram de acord cu venirea repetată a tatălui meu. Mi-am făcut bagajele şi-am plecat la gară unde mi-am întâlnit colegele de cameră. Primele noastre impresii au fost cele legate de mâncarea pe care o căram cu noi parcă să ne ajungă până la vacanţa de vară pentru că nu ştiam dacă de Paşti pedagoga ne va da drumul acasă. Nimeni nu pleca doar pentru 2 zile la un drum de-o zi cu trenul. În tren era groaznic de frig şi întunericul ne lăsa un gust de tristeţe ce accentua tăcerea dintre noi. Îngrămădite una în cealaltă ne încălzeam şi doar tăceam în amintirile mute de acasă. Când a ajuns trenul în Focşani, ne-am ridicat fericite că vom merge şi acele din picioare vor dispărea. Aerul în oraş avea un miros aparte, specific a ceva ce nu recunoşteam. Până la internat mergeam pe jos 45 de minute, timp în care povesteam între noi întâmplări şi impresii de acasă. Ne apropiase viaţa la internat încât ne simţeam bine împreună; eram unite, fericite şi triste în acelaşi timp. Ajunse în camera de cămin, despachetam bagajele şi aşteptam cu frică activităţile informative ale conducerii şcolii. Iarna curăţam zăpada din curtea internatului.
Majoritatea timpului o petreceam însă la bucătărie. Ne puneau la sortat ceapă şi cartofi într-o cameră cu rafturi mari, lungi, interminabile. Acolo, şoarecii se aflau la ei acasă. Mă obişnuisem cu ei, am acceptat prezenţa lor, aşa că nu mai ţipam când îi vedeam fugind pe la picioarele mele.
Bucătăresele erau toate grase şi rele. Vorbeau tare şi parcă într-o limbă necunoscută mie. Într-o zi m-au chemat în bucătărie. Şefa cantinei mergea încontinuu printre bucătărese, le spunea ce să facă, folosind un timbru vocal normal, apoi când se apropia de mine şi-l ridica atât de sus încât obrajii se colorau în roşu şi parcă devenea şi mai grasă.
─ Tu, fată, spală vasili, ci ti uiţi? Mergeam în dreptul chiuvetei şi mă opream instantaneu cu o mirare ce durea.
─ Cară- ţi apă cu găleata, bagă aici, na şi dero, şi treci la spălat.
─ De unde iau apă?
─ Cum, fă, de unde? Uite, acolo, pi plită, îmi arăta cu mâna spre o plită lungă de cinci metri, plină cu oale mari. Mă uitam la ele şi încercam să ghicesc care oală are apă pentru spălat. Mă gândeam că una-i de ceai, una de ciorbă, una cu tocană, una cu...
─ Ce stai, fă, şi te uiţi ca toanta? Hai mai repede, te-a făcut mă-ta în puf?
O întrerup obraznic cu întrebarea mea capcană, vrând să aflu care oală are apă. Sigur că nici ea nu ştie.
─ Care oală are apă de spălat? Aşteptam cu găleata în mână... Se duce la cea mai mare oală. Mi-o arată cu degetul.
─ Asta, asta are...hai, hai mişcă, ia o cană şi bagă-ţi apă fiartă în găleată.
─ Ce cană?
─ Cum, fă, ce cană?
─ Păi da, ce cană? Mică, de ceai? Nu vedeam căni mai mari acolo..
─ Aşa? Am enervat-o tare.
─ Ce cană, ha? Uite, fă, cu asta. Îmi întinde o cană de ceai..
─ Bine. Am umplut astfel 4 găleţi: două erau pentru spălat şi două pentru clătit. După această acţiune, aveam mâinile creţe şi pielea de pe degete mi se desfăcea.
─ Dacă ai terminat aci, hai încoace. Mă trage de mânecă o bucătăreasă mai bătrână şi parcă mai slabă decât restul colegelor ei.
─ Taie varza! şi pleacă. Am rămas înţepenită în faţa unui aparat mare înconjurat de varză. Il priveam de sus în jos şi invers încercând să ghicesc dacă în el trebuie să bag varza şi se va toca, va ieşi pe undeva, dar daca iese, pe unde? Şi varza pe unde se bagă? Şi oare încape pe gaura aia o varză întreagă?
─ Făăăă, ci dracu ti uiţi aşa? Taie dracu varza, a dracu, dacă era un băiat, ştiai fă ci să faci?
─ Nu ştiam ci să-i fac, îi răspund cu acelaşi accent, fapt pentru care am enervat-o şi mai tare.
─ Nu ştiai pi dracu, sunteţi tari în gură şi nişti proasti, şi-n acest timp îmi arăta procesul inteligent de introducere a verzei în aparat. Trebuia să o tai în două. Bănuiam ceva. Era un cuţit cu lama lată şi anormal de mare.
După masa de prânz am spălat iar farfurii, sute, mii, milioane...două internate a patru etaje fiecare, două feluri de mâncare, tacâmuri, tăvi. Calvarul părea fără capăt. Când le-am terminat speram sa-mi dea drumul, era ora 16:00, voiam să stau întinsă.
─ Treci în sala de mese, fă! Mătură, şterge mesele, dup-aia spală pi jos.
─ Nu spăl mesele prima dată? Că dacă mătur se face iar pe jos....
─ Treci, fă, fată, şi nu mai comenta! Ia uiti la ea ce obraznică, ei lasă, fă, că vezi tu ci ti frec!
Am căutat mătura şi am plecat în sală. Era aşa de mare, şi, Doamne, ce de mese! Asta e, priveam doar în jos să nu mai văd cât mai am.
Încerc să dorm ignorând durerea de spate. Mâinile se usucă şi pielea se duce ca un jeg. Mi-e frig. Altă pătură nu am, închid ochii şi aştept.
─ Etajul unu, camera 106 stinge lumina, etajul patru, camera 420 închide lumina. Pedagoga strigă de jos stingerea. Nu aveai acces la lumină după ora 21.00.
Nu ştiu când am adormit pentru că imediat m-am trezit în vocea disperată a lui Bălăşoiu. Era cinci dimineaţa.
─ Scularea, scularea….sus toantelor, hai, hai, hai, aprindea becul în prima cameră, acolo eram eu, şi buimace de somn ieşeam pe hol pentru cinci minute de sport.
─ Toată lumea pe hol urgent.
Când holul s-a umplut cu noi în pijamale şi papuci, a urlat:
─ Pe terenul de spoooort imediaaaaat! Hai mişcă, mişcă!
Prind curaj şi o întreb:
─ În papuci? E zăpadă afară!
─ Nuuuu proasta dracului, în picioarele goale, cum vrei fă, să fugi în papuci?
Bălăşoiu s-a repezit cu băţul la picioarele mele, m-a lovit cu putere acolo unde pijamaua nu-mi ajungea.
─ Surda dracului, fără papuci, fără papuci şefa curvelor, toantă, proastă, fără, fără, fără….a trebuit să-i arunc pentru că altfel nu se oprea.
─ O să alergi până te văd cu sânge la gură.
Fetele au aruncat rapid papucii din picioare şi în viteză am coborât scările. Nu simţeam durere. Inima îmi bătea puternic, o auzeam în urechi.
Zăpada am simţit-o rece la început, apoi mă frigea. Milioane de ace simţeam în tălpi. Îmi îngheţaseră dinţii, iar cerul gurii prindea parcă flori de gheaţă. Am alergat în jurul terenului de sport, în cerc, una după cealaltă. Pedagoga Bălăşoiu privea la noi din mijlocul cercului ţipând atunci când una din fete aluneca şi cădea.
─ Repede, mai repede, ce cazi, vaca dracului, fugi fă!
La internatul băieţilor erau luminile aprinse. Ne priveau. Poate că se distrau pe seama noastră. Nu respiram pe nas. Efortul era prea mare. În jurul meu auzeam doar răsuflarea fetelor şi lipăitul tălpilor goale pe zăpada îngheţată şi bătătorită.
─ Gata, gata, marş în cameră! Vacilor! Tu, şefa de la patru, ia vin la mine! Fă, ascultă aici. Spune la toante să nu-şi mai usuce chiloţii pă calorifer că îi bag la tine-n gură. Ai auzit, fă?
─ Am auzit.
─ Ai înţeles?
Mă atinge cu băţul uşor peste gură, cercetează de-aproape şi spune încet, printre dinţi:
─ Nu ai sânge la gură, marş în cameră.
Drumul până sus a fost un chin. M-am aruncat în pat şi-am rămas nemişcată ceva vreme. Voiam să mor. Să mor. Să mor. Doar asta aveam în cap.
─ Ce ţi-a zis Bălăşoiu? Elena! Elena!
Gabi mă striga, o auzeam, vroiam să-i răspund dar gura…mintea…voinţa, inerte, ucise, nimicuri, haos, moarte…
─ A zis să…nu chiloţii voştri pe calorifer.
─ Ceeee?
─ Face control în camere Gabi. Dacă vă găseşte chiloţii la uscat mi-i bagă-n gură.
─ Şi unde-i uscăm?
Gabi se mira şi aştepta de la mine o soluţie. Îmi amorţise creierul de frig, de silă, a batjocură…şi Gabi aştepta o soluţie, Doamne!
─ Băi Gabi, mă laşi? Nu ştiu…îi bagi sub pernă.
─ Ce? Sub pernă? Eşti nebună fată. Du-te-n…
Vulgaritatea ei mă lăsa rece. Rece? Gabi era scârboasă când vorbea. Crescuse cu tată, cu fraţi, cu băieţii de la bloc. Trebuie să învăţ limbajul lui Gabi. Îmi era dor de pictură, de poezie. Aveam poftă să scriu.
– Elena! Elena, dormi? Hai la masă.
Încerc să mă ridic. Porunceam minţii, porunceam mâinii, picioarelor să se mişte. Nu puteam să mişc nimic. Nu vroiam decât să stau aşa, fără să mişc ceva din mine, nici măcar mintea. Inertă. Să mor. Să mor. Să mor…
─ Elena, hei, fată! Elena!
─ Ce-i?
Am reuşit să spun ceva, trăiesc.
─ Hai la masă!
─ Hai!
Mă ridic. Nu simt nimic. Durerea a devenit o normalitate. Bine, îmi spun, acum merg la masă. Acelaşi ceai, o felie de pâine şi gem. Nu mă satur. M-am obişnuit. Mergem la şcoală. Nu înţeleg nimic. Tehnica confecţionării unei rochii nu declanşează în mine nici o curiozitate. Desenam rochiţe pentru păpuşi.
Într-o duminică aveam poftă de un film aşa că m-am dus la pedagoga Croitoru şi am cerut bilet de voie. Era singura ce ne acorda bilete de liberă trecere..
─ Ce film este draga mea?
─ Nu ştiu. Am pofta sa vad un film. Vreau sa merg cu fetele din cameră. Nu-mi place singură, mă plictisesc şi apoi mi-e frică.
─ Aşa vrei tu, Elena?
─ Da, vă rog din suflet tovarăşa, vă roooog!
─ Bine, bine, ce-ţi place să te pisiceşti, urâtă mică ce eşti, vă dau drumul la toate. E bine?
─ Sărumâna. Vă iubesc.
─ Hai pleacă, pleacă şi spune la fete că mergeţi la film.
─ Da, mă duc, vă iubim, pa, am fugit.
─ Elena, stai. Te rog ceva. Fără băieţi. Ai înţeles?
─ Daaaa, ce băieţi? Noi? Neee! Staţi liniştită.
Fetele au sărit în sus de bucurie. Am mers fericite, libere şi gălăgioase la film. Trei ore aveam învoirea. Nu ştiu ce film am văzut, admiram sala, lumea îmbrăcată elegant.

În primăvară ne urcam în autobuze şi ne duceam, în afara oraşului la o distanţă de o oră, la sere. Acolo copileam roşii. Nu ştiam cum se face, dar am învăţat uşor. Ne plăcea la sere pentru că nu ţipa nimeni la noi. În autobuz cântam tot drumul, orice ne aduceam aminte.
Voiam să învăţ înjurături. Am înjurat pentru prima dată când pedagoga Bălăşoiu mi-a ordonat să dau cu motorină o dungă de pe hol. Prima dată am frecat cu periuţa de dinţi apoi cu o cârpă am dat dunga cu motorină. După o vreme am început să înjur din cauza mirosului puternic. M-am gândit la înjurăturile lui Gabi. Spuneam încet, apoi tare. Gabi a auzit din cameră, a venit pe hol lângă mine şi a început să râdă.
─ Ce zici că zici Elena?
─ Înjur.
─ Cum? Aşa înjuri tu? Trebuie să pui suflet în înjurături, suflet şi patimă. Ascultă aici şi învaţă.
Mă ridic din genunchi şi stau nemişcată în faţa prietenei mele. Ascult. Mă întreb dacă pot. Încerc în gând să spun ca ea. Nu puteam să rostesc, încercam primul cuvânt apoi linişte.
─ Gata Elena. Acum e rândul tău.
─ Înjur, sigur că înjur, pot, dar trebuie să pleci. Nu pot în faţa ta.
─ Nu plec. Înjură în faţa mea. Vreau să te aud. Ştiu că nu eşti în stare.
─ Ba da, sunt în stare.
─ Du-te în p…mea că nu ştii, nu eşti în stare, te cunosc doar.
─ Du-te tu în ……
Am tot zis aşa fără încetare. Răsuna holul de prostiile spuse de mine. Fetele au început să iasă din camere, curioase şi mirate de atitudinea mea. Gabi le-a explicat zâmbind fericită.
─ Şefa înjură, şefa înjură.
Din acea zi am început să înjur. Mă simţeam bine după ce-o făceam.
Adormeam cu gândul la copilărie. Îmi era dor de urmele paşilor învăţătoarei mele. Îmi era dor de praful de la ţară. Timpul rămas până la terminarea şcolii părea că sta în loc. Tăiam câte o zi din calendarul din perete, cu indiferenţă. Am scris pe el AMR. Tăiam o zi şi spuneam cu voce tare către ce ne îndreptăm?
─ Elena, dormi în picioare?
─ Ce vrei Gabi?
─ Hai la geam! Pleacă bucătăresele.
Toţi, din internate, scoteam capul pe geam şi le fluieram. Băieţii le strigau că fură din mâncarea noastră.
─ Elena!
─ Da.
─ Am poftă de cireşe.
─ Da? Şi ce vrei să-ţi fac? Ia nişte muştar pe pâine, îţi trece.
─ Hai la piaţă!
─ Nu avem bani, aşa că mănâncă muştar.
─ Hai cu mine în piaţă. Îţi arăt eu cum mâncăm cireşe fără bani. Te duci la Croitoru şi ceri trei bilete de voie. Apoi mergem în piaţă.
─ De ce trei bilete? Cine mai vine?
─ Mihaela.
Mihaela era sora ei geamănă.
─ Bine, mă duc acum. Mi-ai făcut poftă.
Pedagoga era în oficiul ei. Calmă şi plăcută. Când mă vede îmi zâmbeşte cu drag.
─ Bună ziua. Ce faceţi?
─ Intră Elena, draga mea.
─ Vă iubesc şi azi, mă aşez pe scaun în faţa ei, cu un zâmbet larg aştept să mă întrebe ceva.
─ Vrei bilet de voie. Te cunosc. De-aia mă iubeşti aşa, precum o pisică. Unde vrei să mergi, draga mea?
─ În piaţă. Vreau cireşe. Îmi daţi bilete şi pentru Gabi şi Mihaela? Vă rog, sunt prietenele mele. Doar o oră ne trebuie. Vă rog. Vă iubesc, îmi daţi?
─ Off, of, of, of. Ce să mă fac cu tine? Mă termini Elena, mă termini, ai un stil! Doamne că nu-ţi rezist. Normal că îţi fac trei bilete că şi eu te iubesc.
Începe şi scrie la bilete cu un zâmbet pe buze.
─ Ai bani?
Nu ştiam ce să-i răspund. Trebuia să o fac repede altfel se prindea că o mint.
─ Elena, ai bani?
─ Poftim? Nu am auzit.
─ Măi fată, ai bani să-ţi cumperi cireşe?
─ Ăăăă….daaaa, am bani.
─ Da? Mă fixează cu privirea. Ridică dintr-o sprinceană, îşi lasă pixul jos, aşează coatele pe masă, aşteptând răspunsul meu.
─ Daaa, puţini bani. Îmi ajung.
─ Elena ! Spune adevărul.
─ Are Gabi.
─ Da? Are Gabi? Vrei să o chemi la mine?
─ Nu. Nu vreau să o chem.
─ Ştiam că minţi Elena. Eşti roşie toată. Uite aici bani pentru cireşe. Îţi fac eu cinste. Figură mai eşti!
─ Da? Îmi daţi bani? Sărumâna mult, de-aia vă iubesc.
Mă ridic şi o pup tare.
─ Hai gata, gata, nebunie ce eşti, ai obţinut ce-ai vrut!
Continuam să o pup şi pentru că mi-a iertat minciuna.
Gabi şi Mihaela erau îmbrăcate deja.
─ Hai fată, ce…..stai atât la Croitoru?
─ Dar voi de unde naiba ştiaţi că vin la sigur cu biletele de voie? Putea să nu-mi dea.
─ Ştiam fată, ştiam, pentru că ţie mereu îţi dă Croitoru orice îi ceri. Eşti tu mai cu moţ.
─ Şi ştii ceva? Dacă mă enervează îţi rup biletele în ochi şi mai mănânci un mare căcat. După ce că mi-a dat bani, mai ai şi gura mare.
─ Ţi-a dat bani? Pe bune? Câţi?
─ De un kilogram de cireşe ne ajung, ei na, acum mai ai şi pretenţii.
─ Auzi Elena, de ce te iubeşte pedagoga pe tine?
─ Sunt zeiţa frumuseţii, de-aia.
─ Nu eşti normală.
─ Ce-am zis? De ce spui asta?
─ Hai să mergem, lasă.
Piaţa era plină de cireşe. Gabi se apropie de un vânzător şi-l întreabă cât costă un kilogram de cireşe. Nu-i convine răspunsul. Pleacă.
─ Elena, vrei să vezi cum mâncăm cireşe fără să plătim? De banii lui Croitoru ne cumpărăm ceva dulce.
─ Nu Gabi, nu vreau să vad, avem bani să cumpărăm cireşe.
─ Hai fată, ce eşti aşa de fraieră? Nu eşti dusă-n lume. Te uiţi la mine şi la Mihaela şi faci ca noi.
─ Gabi stai cuminte. Nu vreau să văd asta. Eu plec din piaţă.
Gemenele deja se apucaseră de furat. Gabi avea o pungă în care băga rapid câte o mână de cireşe. La fel făcea şi Mihaela. Am început să tremur de frică, îmi simţeam picioarele de cârpă aşa că am ieşit repede din piaţă şi le-am aşteptat la ieşire.
─ Proastă eşti fată. Ia uite ce de cireşe am…şi fără bani.
─ Eu am mai multe, spune Mihaela.
─ Hai să le mâncăm până la cămin. Na, Elena, bagă mare.
─ Nici nu-mi vine. Mi-a trecut de cireşe.
─ Vai ! De ce dragă? Te crezi prinţesă? Imediat a început să mă înjure.
─ Termină cu înjuratul, te rog.
─ Ce-ai să-mi faci? Ce? Eşti în stare să înjuri? Du-te în….Eşti o mare fraieră.
─ Bag mâna în punga ei cu cireşe, în ideea că va înceta cu înjuratul.
─ Bleah, viermi. Scuip prima cireaşă, în scârbă, mă scutur şi-mi şterg limba.
─ Ooooo, prinţesa nu papă viermi! Nu le arunca fată, bagă-le înapoi în pungă, dacă eşti sclifosită. La castel nu vă dă viermi?
─ Cum puteţi să le mâncaţi? Sunt pline de viermi.
─ Uite aşa, o bagi în gură, mesteci bine, îmmm, ce bun e, la urmă scuipi sâmburele.
Îmi bagă o cireaşă în gură.
─ Mestecă, prinţesă, hai, aşa, fără mofturi.
Aşa am şi făcut. Bine că nu înjură. Erau dulci, doar că…simţeam ceva ca nisipul. Înghiţeam repede. Scuipam sâmburele pe stradă.
─ Cum a fost?
─ Delicios. Hai să le terminăm!
─ Vai, prinţesă, când ajungi la curtea regală, vezi să nu te scapi, altfel te dezmoşteneşte.
─ Termină Gabi, mă enervezi.
Când am ajuns în cameră, celelalte fete erau la masă cu cărţile deschise, învăţau. Gabi a început să-şi bată joc de ele.
─ Ia uite şi la astea ! Tocilare ! Ce proaste sunteţi. Ha, ha, ha!
─ Unde aţi fost? De ce nu ne-aţi luat şi pe noi?
─ Pe tine? Să te miri tu, ţăranco!
Surorile nu pierdeau nici o ocazie să o facă ţărancă pe Tania. Ea cânta frumos muzică populară, avea o voce foarte bună.
─ Arde internatul băieţilor, arde internatul!
Lili ţipa cât putea în faţa geamului. Nu glumea. La etajul trei, dintr-o cameră ieşea un fum gros. Deodată geamul se sparge şi flăcările ies pe fereastră. Internatul băieţilor era foarte aproape de al nostru. Panica ne-a cuprins pe toate. Din internatul băieţilor, care de fapt era mixt, fetele şi băieţii se aruncau pe geam. Fetele ţipau si abia după aceea se aruncau. Era haos. Pedagogii strigau la ei sa sară şi ei săreau. Salvările aşteptau acolo.
─ Ieşiţi din cămin, etajul doi afară!
─ Nu pot sări, nu pot!
O fată atârna pe geam şi ţipa, plângea, cerea ajutor.
─ Sari pe geam, hai odată! răcnea Bălăşoiu.
Apare un băiat în spatele ei, o apucă de umeri. Amândoi s-au aruncat în gol. Ajunşi la pământ fata ţipa şi mai rău.
─ Mi-am rupt piciorul, piciorul meuuuu!
Salvarea a tot cărat la ei. Ce zi !
Am luat o coală de hârtie şi-am scris pe întuneric, cuvinte ce-mi dădeau pe afară şi nu mă lăsau să dorm: am greşit ritmul dar ajung să trec peste pragul de sus al indiferenţei acestei lumi seci. Vreau să ajung să-mi sărut paşii, să dansez în mijloc de stradă pustie, să-mi simt ochii în umbra din ceaţă. Picur durere peste prezent, sărut inexistenţa mea şi nefiinţă mă văd în oglindă. Ating prea des durerea….dedic o predică jalnică nopţii şi trec mai departe cântând în praf cu rochia de mireasă.
A doua zi am luat-o de la capăt, nu-mi rămâne altceva de făcut decât sa trăiesc aceasta viaţă plină de şefi, plină cu un vocabular de neînţeles, să le fac pe plac plecând pur şi simplu capul şi să nu uit să-i aprob în final cu „da, tovarăşa.”