Secvența din mijlocul oamenilor

Am intrat în cabinet după ce doctorul a deschis uşa şi mi-a făcut semn cu capul, adică să intru că doar nu era să stau pe hol. Oricum doar eu eram la uşa lui.
- Bună ziua.
- Da, spuneţi.
Să spun ce am. Cum naiba să încep?
- Mă doare groaznic capul.
- Şi pe mine, zice el cu invidie. Aşa. Unde lucrezi?
- La universitate.
- Da? Dacă lucrezu la universitate te doare capul. Acum e perioada restanţelor, nu-i aşa?
- Da, este..
- Vezi că ştiu? Ştiu de ce te doare, ai lăsat mulţi, acum tu tragi şi vii la mine să-mi zici de cap.
- Nu că eu...
- Şt, linişte. Hai sus, mergeţi la pat şi vă dezbrăcaţi.
Mă ridic, mă supun, dar...la naiba i-am zis că mă doare capul. Îl mai întreb totuşi de frica penibilului.
- Mă dezbrac, adică îmi dau jos tot?
- Până la chiloţi şi sutien. Acolo nu mă interesează.
- Bine.
Este pentru prima dată când merg la doctor cu durerea mea de cap. Imi amortise mâna şi am vomitat de durere. Acum mă aflam la unul care îmi spune să mă dezbrac. Doctorul părea că băuse. Tremura. Când vorbea cu mine îşi ţinea capul sprijinit de mâna dreapta. Avea obiceiul de a mă opri cu şttt. Îmi venea să râd. Mă dezbrăcam şi mă gândeam ce va spune când mă va vedea în chiloţei portocalii, aproape că astupau cât două degete, dar nu erau tanga, şi sutienul roz, cu un decolteu obraznic. Eram gata. Mă vede şi vine spre mine.
- Întinde mâna.
Oare cum? Daca o întindeam în faţă trebuia să-l lovesc, în lateral era peretele, rămase liberă zona din stânga – lateral.
- Nu acolo, întinde în faţă.
- Vă lovesc.
- Ştt, nu mă loveşti, hai întinde.
Încercam în zadar să nu râd. Nu ştiu ce avea acest om, era prea serios şi nu semăna cu un doctor.
- Ţine degetele întinse.
- Le ţin.
- Uite tremură.
- Cine?
- Degetele. Ştt. Du mâna la nas apoi lateral de zece ori.
- Încerc.
- Şttt nu încerci, faci asta repede.
Am făcut de două ori. Am început să râd tare.
- Îmi pare rău... îmi vine să râd, nu pot să fac asta.
El se uita la mine. Lung. Eu la el. Râdeam.
- Hai încearcă.
- Încerc. Asta e obligatorie?
- Da, e. Degetul la nas şi lateral.
Doamne, mă ucide doctorul ăsta. Puteam face asta şi îmbrăcată. Îmi adun puterile şi încerc să fiu serioasă. Îmi repetam întruna nu râd, nu râd, nu râd... în zadar. Râdeam dar totuşi exercitţiul îl făceam.
- Gata. Acum te întinzi pe pat.
- Cum?
- Aşa cu faţa în sus, staţi dreapta, picioarele îndoite şi puţin depărtate.
- Glumiţi?
- Nu. Vă testez reflexele.
Mă întind curioasă să aflu de reflexele mele. Alţi doctori au testat reflexele altfel. Eram îmbrăcată pe atunci. Ce vremuri!
Îşi plimbă pe piciorul meu o rotiţă ce simţeam cum mă înţeapă. O plimba de la talpa piciorului până sus pe coapse.
- Ce simţi?
- Simt că mă înţeapă.
- Şi aici?
- Şi acolo.
- Dar cum e? Simţi mai tare pe undeva?
- Da. Pe piciorul stâng.
Îmi venea iar să râd. Mi-am retras urgent piciorul. În talpă mă gâdil. El se apucă şi mă ţine cu o mână şi cu cealaltă îşi plimba rotiţa. Mă doare capul îmi venea să-i strig.
- Acum să vă îmbrăcaţi.
- Da?
- Da. Am terminat.
Mă tot gândeam de ce a trebuit să stau goală în faţa lui. Dacă eram îmbrăcată nu râdeam.
- Îţi dau un RMN. E ceva. Nu ai reflexe. O să vedem ce e şi te fac bine.
- Ok, şi cu capul cum rămâne? Nu veneam aici daca după ultimul episod nu-mi amorţea mâna. Acum nu-mi simţeam buzele şi...
- Şttt. Gata. Eu ştiu ce ai. Îi faci trimitere pentru RMN, îi spune asitentei. Mâine treci pe la mine. Îţi fac doar bine, înţelege, eu ştiu ce zic. Nu ai sterilet.
- Ba da, am sterilet.
- Cum ai? Ieri nu aveai.
- Ieri?
- Da, da ieri ai zis că nu ai sterilet. Te-am întrebat eu.
- Cum? Că ieri ...noi nuu...
- Şttt. Aşa mi-ai zis mă, ce mă fac cu tine dragă? Nu pot să-ţi dau decât un CT.
- CT?
- Da, CT, îţi face la cap o poză. Computer Tomograf.
- Aha, am înţeles.
Se ridică doctorul meu şi mă conduce până la uşă.
- Ştiţi că vă doare capul mai mult acum în perioada restanţelor pentru că sunteţi rea cu studenţii. De ce eşti rea, nu-i mai lăsa şi o să vezi că-ţi trece. Ştiu cum e acum la facultate, ştiu cum e, ştiu da, da.
- Nu eu fac.. eu...
- Şttt, ne vedem mâine. Te pup, hai, la revedere!
Am râs de una singură până afară. Aşa ceva...era ireal. M-am aşezat pe o bancă, mi-am căutat ţigările, ochelarii i-am aşezat frumos la ochi şi tot râdeam. Vroiam sa spun cuiva de asta. Scot telefonul, mă uit în agenda dar mă plictisesc. Era o căldură care mă topea. Îmi plăcea. Eram singura din curtea spitalului care lenevea la soare. Era buna o cafea. Îmi era lene să intru în spital. Savuram ţigara, lăsam soarele să curgă peste mine. Picioarele-mi se odihneau acum fericite după ce doctorul le-a abuzat cu rotita lui minunată. Ce să mă fac data viitoare când vor începe durerile? Acum e bine. Trei zile am vomitat de durere. Trei zile am stat cu ochii închişi.
Înghiţeam aerul pe nerăsuflate. Priveam soarele ca pentru ultima dată. Corpul se odihnea tolănit în plină viaţă fără să-l doară nimic. Mă simţeam uşoară ca un înger. Mă simţeam vie şi-mi plăcea. Nu am mai simţit plăcerea vieţii până acum. Mi-am dat seama cât de singură sunt, cât de izolată de viaţă în mijlocul ei. Mi-am dat seama că vreau să iubesc, că vreau să ţip, să dansez, să cânt ...să fac orice îmi place. Gândidu-mă la viaţă ca la o plăcere am realizat că până acum am trăit din vise. Singură în toate momentele încărcate, nu am făcut-o cu voie ci pusă de încercări grele prin timp ce continua să se arcuiască în jurul meu, am căutat iubirea privind dincolo de ea.

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

huh, man