dialectica logicii...

...și mă gândeam mereu de ce același gând revine parșiv. revine zilnic. urmele nu i se mai cunosc, dar au miros. miros de om. să revenim la gând. cum spuneam, același, mereu. s-a lipit precum o miere antică de trupul zeiței x sau y. sarcastic mă încearcă o idee de distrugere. dar cum? dacă l-aș ucide pe el, ce-aș mai gândi? nimic. am sărit în apărarea mea, precum un zid în a umbrei sale. criza asta te poate costa toată viața. adică, ajungi la final și te întrebi la ce te-ai întrebat atâția ani. firește că nu vei găsi răspuns. găsirea unui răspuns te-ar vlăgui de gânduri și ai ajunge să omori firescul în fața nefirescului. ori dacă nefirescul s-ar dizolva într-o baie de acizi, ar concluziona că astfel, ușor și sadic, poți proceda și cu unele gânduri sâcâitoare și incomode. să nu devii victimă? victima cui? suntem din start victime. startul, deci, e pierdut. păi, să aducem vorba acum de sacrificiu. of, dar fiecare știm ce-i ăla sacrificiu. dar revolta? idem. să aducem vorba de înțelepciune. fiecare o are pe-a lui și de ce ne-ar emoționa înțelepciunea altcuiva? să vorbim de toleranță? e un subiect prea mult dezbătut. să nu mai dezbatem nimic. să ședem așa, precum muștele la soare și să oftăm de una, de alta, până trece iarna, apoi, odată cu frigul, ne ghemuim la un pahar de vorbă cu noi. cu sfioasa conștiință. și așa apare gândul acesta nemernic. cu tristețe și imensă cruzime ne acaparează zi de zi. ne supunem. devenim sclavi. sclavii fără scoarță, dar bine stabiliți în lașitatea vieții. nu, nu viața e lașă, ci noi, că o lăsăm în plata altor meridiane. învârtim descurajările între degete. ne facem inele imaginare și ne prefacem regi. ei, dacă nu ne-am juca puțin cu imaginația, n-am mai fi normali. de fapt, ce e normalitatea? e o armă grea. pierdută pe undeva în antichitate. suntem cumva niște stânci peste care ne așezăm îndoielile. astfel dovedim că nu dovedim nimic. purtăm măștile unor actori bătrâni. înlăuntrul tău există aceeași durere. crezi că poți trece mai departe și treci. peste trecere vine timpul, iar peste timp se așează comod finalul. 
...și mă gândeam mereu de ce același gând revine parșiv... fiecare are ceva de iubit.