Noi cei morți, ce mai putem muri?

desculță am stat șapte ceasuri
în fața apelor să desenez chipul salamandrei
cenușa cu foc argintiu s-a prins de tălpi
am crezut că ești aici
dar...mi-am tras pașii înapoi din malul înfipt la picioare
spuneai că lumina e timpul meu
și că tremurul e viața asta care dă târcoale

de ce am întârziat la nașterea mea?
de ce apa eliberează truda pe trupul meu atât fără de rost în toate rosturile mele?

exilații caută sub pleoape liniștea
un absolut țin în palmă
un ieri cu un azi
suflarea dimineții tale cu adormirea vieții mele
iar când îți spun că trăiesc murind
tu nu mă crezi
tu speri
vreau să fiu altarul în mâna de lut care pictează case
vreau să uit acest roșu de sânge hibernal
care îmi rupe anotimpul și valul
uite cum iubirea și-a făcut rost la mine în suflet!

flămândă viață pe unde mă așezi?
iertarea drumului meu nu e de ajuns?

păcatul din pietre a prins rădăcini pe ziduri
el bate în sânge
tu să mă ierți că nu știu să-ți fiu mai mult decât ai visat
și nu știu să fiu destulul din viață
când moartea îmi oferă mâna să o strâng
dau clipei tot ce-am strâns pentru că am uitat
și nu e de ajuns

“mori-mi Tu moartea mea; eu nu stiu”

2011