drumuri

 se duce și iarna pe drumul ei

s-a terminat sezonul și acum pleacă

mă țin după ea să-i găsesc casa

să văd cum doarme cum mănâncă

cum plânge

se duce bolnavă și-i tristă

i-aș spune un salut ceva sau o glumă poate că o să râdă

dar mai bine să-mi văd de drumul meu

bine

nu e chiar un drum e mai degrabă o potecă amărâtă

pe care urc și cobor zilnic

prin care plâng și râd

uneori fluier și urlu că nu pot să fiu mută în pustiul meu veșnic

nu mă opresc niciodată fără să spun măcar un cuvânt

fără sens aproape de banal și aproape de hilar

un cuvânt care poate să nu însemne nimic

el nu se duce el rămâne

eu nu rămân eu mă duc

mă ascund după brazi uneori să le miros verdele ăla de nu-l vezi

să simt viața aia care nu-i ca la oraș

să aud lupii cum plâng și de emoție să plâng împreună cu ei

să mă întind peste piatră cu ochii la cer

nu ți-am spus că am prins de vatră o stea căruntă

o privesc cu poftă în fiecare noapte

și mă necăjesc

că nu pot să fiu ea iar ea râde că nu e ca mine