drumuri

 se duce și iarna pe drumul ei
s-a terminat sezonul și acum pleacă
mă țin după ea să-i găsesc casa
să văd cum doarme cum mănâncă
cum plânge
se duce bolnavă și-i tristă
i-aș spune un salut ceva sau o glumă poate că o să râdă
dar mai bine să-mi văd de drumul meu
bine
nu e chiar un drum e mai degrabă o potecă amărâtă
pe care urc și cobor zilnic
prin care plâng și râd
uneori fluier și urlu că nu pot să fiu mută în pustiul meu veșnic
nu mă opresc niciodată fără să spun măcar un cuvânt
fără sens aproape de banal și aproape de hilar
un cuvânt care poate să nu însemne nimic
el nu se duce el rămâne
eu nu rămân eu mă duc

mă ascund după brazi uneori să le miros verdele ăla de nu-l vezi
să simt viața aia care nu-i ca la oraș
să aud lupii cum plâng și de emoție să plâng împreună cu ei
să mă întind peste piatră cu ochii la cer
nu ți-am spus că am prins de vatră o stea căruntă
o privesc cu poftă în fiecare noapte
și mă necăjesc

că nu pot să fiu ea iar ea râde că nu e ca mine

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

huh, man