Sabia lui Damocles


Mi-am adus aminte ce-am uitat, dar am uitat ce mi-am adus aminte, că era musai să notez. Știam că nu pot să țin minte măcar un minut. Am riscat. Era o zi în care mă uitam la televizor, iar D se uita la mine. O simțeam. Îi simțeam ochii lipiți de mine și-mi zice: ”de ce miști capul așa?” o întreb: ”cum adică așa?” D îmi arată cum. Nu știu cum a arătat. Am uitat. I-am zis că ”așa vreau să mă mișc”, deși mințeam, pentru că eu știam că nu mă mișc în vreun fel. Continua să mă privească. Mă uitam la televizor și mă concentram la mine, la ce făceam, cum mă mișcam. Adică nu mișcam nimic din mine. Nici măcar ochii. Îmi repetam: picioarele, mâinile sunt moarte; trupul la fel, capul e mort, ochii privesc la TV și nu clipesc. D continua să mă privească și deodată zice: ”uite, vezi, iar ai mișcat așa din cap”! și mă imită oarecum. Hm, cum dracu să mă mișc dacă eu nu fac nimic?
Deasupra capului nu am decât cerul. Cerul nu e prins, ca sabia lui Damocles, cu un fir de păr de cal, ci e ca o pictură mișcătoare de culori, susținut de privirea mea. Lirismul ăsta păcătos nu mă lasă. Aici, iarna e iarnă de-a binelea. Timp de câteva luni, mai precis până acum, au trecut trei luni numai cu zăpadă și ger. Soarele nu a lipsit. Dar ce folos? Atunci când e soare este cel mai frig. Brrr, să termin țigara asta și-am să intru să-mi fac un ceai. De-ar veni un turist să mai schimb o vorbă. Nici băieții de la Salvamont nu au mai trecut de-o săptămână. Uite ce nori albi! Parcă-i mai ger ca ieri. Să nu uit să repar ușa de la mansardă, că dacă bate vântul la noapte iar mi-o freacă în creier. Zic așa de-o lună, cred, și tot uit. Uit. De ce era tirania o fericire pentru Dionisos? Nu avea inimă, cu siguranță.
Îmi doresc să fiu în oraș. Măcar o zi. Aici, în creierul munților, nu vorbesc decât cu marele meu câine Max. Da’ ce să-mi povestească el? Săracul, Max! Oh, știu că mă înțelege perfect și mai știu că-mi face bine loialitatea lui. Am uitat cum e să stai de vorbă cu o femeie. La o cafea. Dimineața, în halat sau pijamale. Să sune la ușă și apoi, cocoțate undeva în pat, să stăm de vorbă. Ea, la început amabilă și curtenitoare, mi-ar face probabil câteva complimente, una-două întrebări de încălzire, și apoi ar povesti vrute și nevrute despre ceva ce dorește neapărat să aflu, că așa sunt toate femeile la început, amabile și numai zâmbet, apoi, să te ții bine; urmează invidia, gelozia, ura și apoi săpatul sau înjunghiatul pe la spate. Sunt rele, ce să mai cugeți? Ș-apoi, io acum în prostia  mea, de ce naiba să duc dorul de cafea, la oraș? Nu stau bine aici, în creierașul munților? Nu tu vecini, nu tu facturi, nu tu mașini, televizoare și alte alea, care nu fac altceva decât să-ți îmbolnăvească sufletul.
Ia uite ce repede trec norii! Vin din spate și se duc în față. Dacă aș scrie prostia asta de gând aș ajunge de râsul curcilor. Ha! Bine că nu scriu. E-he și ce mai scriam într-o vreme! Apăi, a trecut vremea în care încercam să-mi domolesc frământările lumești pe lângă versuri sau mici prozulici lacrimogene. Iaca, acu’s mare! Mare, mare, doar că nu mai știu nimic din ce știam. Să tai niște lemne. Pfua, iar am uitat să merg în pantă după copacii ăia lăsați de pădurar. Pfua, da’ cretină sunt! Pentru la noapte mi-or ajunge. Sau mai bine merg acum? Să-mi iau ghetele și-o iau la vale. M-am făcut o mare leneșă. Stau și cuget toată ziulica. Nu mi-e de folos niciun gând, că imediat le uit, și-apoi? De ce mă mai gândesc la una, la alta? Ba mai tai și firu’n paișpe.
Unii încearcă o viață întreagă să fie fericiți, umblând ca nebunii să o găsească, de parcă fericirea asta ar fi în stare solidă, ca bulgărele de sare pentru oi. Găsești așa o bucată de fericire și-o lingi toată viața, dându-te mare și urlând la amărâții jegoși de lână tine, bă, ce fericit sunt io! Amărâții ăia jegoși nu caută decât înțelegere și iertare. Adică ei sunt oamenii buni, care niciodată nu te judecă, nu te ceartă, nu-ți cer nimic. Nu vreau să mă gândesc la asta, mi se pare un gând cu tăiș nevrednic de mine. Cum să leg bușteanul? Aha, are nodul la capătul gros, așa că-i fac un nod și-l leg de mână, apoi îl mai pun și pe Max. Al naibii ger! Mi-au înghețat toate alea. ”Hai, Max! Hai, băiatule! Trage cu mine, chipeșule!” Mult mă mai ajută, sărăcul de el! ”Cum ajungem la anexă, mâncăm ceva. Ce zici?” El ar mânca toată ziua, că e ditamai câinele. Mare noroc am cu el! Noaptea îl aud cum sforăie pe prag. E-adevărat că sunt mai liniștită să-l știu acolo, dar uneori pleacă cu orele, numai Dumnezeu știe unde. Atunci îmi este frică. Aseară nu a venit puiul de lup, dar nu-i nimic, îi las ceva la barieră, poate nu-i fură Max cadoul.
E noaptea în care plâng lupii. Noaptea asta îmi place cel mai mult. Mă prefac că-s lup și urlu. Max mă privește mișcând capul când în dreapta, când în stânga. Aș plânge împreună cu lupii... și plâng. E cel mai ușor, dar garantez ușurință după. Ușurința asta durează până adormi, că dimineața vin alte griji. Mama ei de ușă, că iar am uitat să o repar! Damocles merita sabia înfiptă în mijlocul inimii. Ei, nu sunt, oare, la fel de rea ca el, gândind astfel? De ce nu sunt ca aceia care știu să ierte, deși nu au ce ierta? Ca aceia care știu să ofere bunătate, deși nu au nimic de oferit decât sărăcia lor totală? Pentru că niciodată un animal sălbatic nu se va domestici, sau dacă da, aceasta nu durează decât până la un clic și apoi instinctul reapare. Omul e la fel. ”Bravo, mă, băiatule, mă!”

Deasupra capului nu am decât cerul. Și azi îl susțin cu ochii. Hm, de mi-ar cădea cerul pe inimă, aș muri? 

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

huh, man