Profesorul și Celan

Aproape în fiecare zi mă întâlneam cu David în parcul din fața facultății. Stătea ore în șir pe bancă, citind cărți. Îi mai duceam și eu, dar multe le primea de la oameni. Tot orașul îl știa de “Profesorul”. Tot așa îi spuneam și eu, pentru că deja trecuseră cinci ani de când stăteam împreună la taifas ore întregi.
-                  Profesore, ce faci azi? Ce citești?
-                  Azi? De ieri citesc la el. Pe Edgar Allan Poe.
-                  A, Poe! Îmi place și mie.
-                  Cum să nu-ți placă? Există om care să-l fi citit și apoi să spună că nu-i place Poe?
-                  Nu avem de unde să știm, Profesore. Gustul omului e…
-                  Nu e nimic gustul omului dacă nu-i place de Edgar Allan Poe. Nu există, iar dacă există astfel de oameni eu nu vreau să-i cunosc. Sunt niște paraziți. Infecți.
-                  Nu te necăji, Profesore!
-                  Ei, nu mă necăjesc. Citeam acum ”Un vis în miez de vis”. O cunoști!
-                  Cum să nu! ”Primeşte-acest sărut!
 Şi-acum, la despărţire…”
-                  ”…Să fie cunoscut
Că vis şi amăgire
Fu viaţa ce-am avut!” a continuat fericit Profesorul. Bravo, o știi! Cum ți-a fost viața la facultate azi?
-                  Mulțumesc de întrebare, dar, la fel ca ieri. De altfel, ca în toate zilele, un calvar. Parcă din ce în ce haosul prinde aripi și picioare. Și-apoi ochii tind să privească mai des în pământ, ca și cum ar vrea să intre în el. Este cumplit, Profesore, este cumplit!

Am scos din rucsac două sandvișuri. Unul pentru mine și unul pentru el. Mereu eram pregătit cu mâncare și pentru Profesor. Trăiește în canal din prima zi în care a părăsit facultatea, adică de cinci ani. Nu se plângea de frig ori de foame, ci doar atunci când rămânea fără cărți. Citea continuu, cu o sete pe care rar mi-a fost dat să o întâlnesc.
-                  Mulțumesc, Celane!
-                  Cu plăcere, Profesore!
L-a desfăcut încet, privind pierdut undeva departe. După prima mușcătură mă întreabă:
-                  Și ia zi-mi, pe la facultate ce mai este?
-                  Ce să fie? Cum știți. Nimic nou.
-                  Te înșeli, băiete. În fiecare zi este ceva nou, pentru că și ziua respectivă este nouă. Dar noi suntem naivi și vrem zile colorate, așa după cum ne este starea.
-                  Aveți dreptate! Studenții nu mai sunt cum erau, iar la Consiliul Academic se discută asta. Zic ei că nivelul scăzut vine din liceu și că, de fapt, noi la facultate conservăm prostia, fără să luăm măsuri încă de la admitere.
-                  Celane, asta e poveste veche. Nu vezi că nimeni nu mișcă un deget? Așa-i în țara asta, mulți comentatori, dar practic, de muncit doar țăranul pe câmp mai muncește, dacă or mai fi țăranii așa cum îi știu eu, de nu s-or fi schimbat și ei. Cine știe! E o luptă scârboasă, Celane. Eu de lupta asta am fugit. Lupta după ciolan. Atunci când m-am văzut în hora celor cu bale la gură, m-am retras. Ei, și? M-au socotit nedemn. Aproape că m-au făcut nebun. Nu-mi pasă. Sunt niște proști.
-                  Cred că și eu sunt prost, Profesore. Am rămas printre ei.
Se șterge la gură cu mâneca, bea o gură de apă, apoi mă privește fără să clipească.

   
-                  Măi, băiete, nu ești prost. De fapt ești, dar nu din vina ta, ci a sistemului. Și eu sunt prost că nu fac nimic. Mă încadrez lejer printre cei care nu mișcă un deget. Prefer să nu mai vorbim despre asta, că și-așa nu schimbăm noi lumea. Cine îți prepară sandvișurile, soția?
-                  Nu mai am soție, Profesore. Eu am di…
-                  Ai divorțat, știu. Iartă-mă, Celane! Unele lucruri le uit ușor, dar mi le reamintesc în același timp când îți adresez întrebarea!
-                  A, nu e nimic. V-a fost student.
-                  Cine?
-                  Fosta mea soție! Do e numele ei.
-                  O, da, mi-o amintesc. Era o fată timidă. Ai divorțat de ea? De ce?
-                  De prost.
-                  Celane, toți divorțăm de ceva. Toată viața divorțăm de lucruri, oameni, chiar și de ziua care apune, că, vezi tu, ziua de ieri nu mai vine niciodată înapoi. Ești prost, spui? Ești naiv. De la o vreme așa-i spun eu prostiei: naivitate. Parcă e mai dulce. Nu-i așa?
-                  Nu-mi este rușine să-mi recunosc greșeala. Acum îi duc lipsa. Vă mai aduceți aminte când îi cumpărați tablourile? Apoi le donați la orfelinat. Mereu m-am întrebat de ce faceți asta. De ce îi cumpărați picturile?
-                  Acum e rândul meu să-ți mărturisesc: le cumpăram din milă. Muncea mult la facultate, apoi seara stătea până târziu pe străzi, încercând să-și vândă tablourile. Îngheța de frig, biata fată, era vânătă la ochi, iar eu eram să trec pasiv pe lângă ea? Îmi era milă. Vezi, acum eu sunt un prost!
-                  Ba nu, vă contrazic aici. Erați un…
-                  Nu eram nimic. Nu mă compara cu nimeni, Celane. Ce știi tu? Nimic! Nici eu nu știu nimic și nimeni nu poate să-mi întoarcă vorba atunci când spun despre mine un lucru. Ține minte asta! Auzi?
-                  Da, Profesore. Îmi cer scuze!
S-a dat puțin deoparte să-și aprindă o țigară.
-                  Mai aveți țigări? Să vă aduc mâine?
-                  Adu-mi.
-                  Am să vin după ore.
-                  Să vii, Celane, după ore! Aici mă găsești. Auzi, mai adu și-o carte de critică. Știi tu a cui.
-                  Da, Profesore! Vă salut!
-                  Da, Celane! Salut!

Uneori mă speria. Devenea rigid și parcă se biciuia singur. S-a oprit din viață în urmă cu cinci ani. Era ca un copil, încercând să asimileze cât mai mult, de parcă cineva stătea ascuns și pregătit să-l asculte. Am învățat mult de la Profesor. Am învățat să prind în mine ceea ce exteriorul îți pregătește, mai ales loviturile. Atunci când simt că mă pierd, chipul lui îmi revine clar în minte, auzindu-i glasul: ”Celane, să nu-ți fie frică de lume! Să te iei în considerare pe tine ca fiind totul. Să accepți ce ți se întâmplă și să-i bei veninul vieții, că deasupra o să rămână spuma minții tale.”

După moartea lui am devenit un trist, urât de mulți. Începusem să mă comport ca David. A avut dreptate în multe privințe, de aceea aveam obiceiul de a-l cita la diverse ședințe din universitate. Eram la un pas să fiu concediat. Colegii mă salutau, dar evitau discuțiile cu mine. Aveam oricum același sentiment. Mă izolasem și asta a adus mai mult pentru mine. Scriam cu setea pe care profesorul David o avea citind cărțile. După prima carte editată, niciun coleg nu mi-a mai vorbit.

După o vreme am donat cărțile la biblioteca unui sat de la poalele muntelui, iar restul din casă le-am dat unor oameni sărmani cu nouă copii. Sus, la cota două mii, era o cabană arsă. M-am mutat acolo, fără să uit jos discuțiile cu Profesorul. Nu contează cum a fost viața mea până astăzi, însă cărțile pe care le-am scris vor rămâne în amintirea celui care m-a învățat că sunt nou în fiecare zi și prost la fiecare suflare. 

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

huh, man