de mă priveai...

de mă priveai, privirea-ți se-aprindea în mine și-n flăcări trupul răspundea iubirii, iar urmele-ți ardeau pământul, nimic nu ne-ntrebam, iubirea mea, trăiam prin reci poteci, dar vezi, urmele-ți ard și-acum pământul.

 acesta e un vis, iar  zorii îl omoară. un strigăt stă în prag ca jalea să-l cuprindă, un rug ciudat îmi pare și vântul ce-mi șoptește pe fugă la ureche: să îl iubești copilă, să îl iubești deplin, fă dulce să devină al șarpelui venin, iar dacă dinspre sud furtuni vei auzi că vin, să pregătești paharul, pe masă gol să fie, în el se vor vărsa în noaptea fără lună, dureri și chin din oameni ce vântul ți le-aduce. paharul se va sparge în zorii dimineții când ochii-nchiși devreme pe el se vor deschide. e liniște și-mi pare că îmi vorbesc pereții. aud cum geme un păianjen care-a visat același vis cu mine.

 și tu te-ai întrebat ce este nemurirea? e infinit în prelungire, iubite, adu-ți aminte de un drum, mereu o joacă de cuvinte, o arcă înspre Rai deschisă. ți-aduci aminte ziua când zeii ne-au unit? ah, ce durere cruntă și boală-mi fuse viața, dar vezi, o zi de primăvară, avea să ne aducă un anotimp întreg în calea rătăcirii! și-acum? îngeri și demoni vor să cânte din mâna zeilor povestea nunții noastre.

exist. exiști. moartea ne-a murit. ce sorți ne joacă pe la tâmple? există porți în suflet oare? nu e păcat iubirea mea, să fie vis, iar zorii să-l omoare? un drum bătut chiar și-n furtună când în clepsidră visul meu rămâne un suspendat minut. virtutea mi-e hoinară. ah, de-aș putea să-ți fiu mereu ca prima oară!

 nu pot reface viitorul când nici măcar nu-mi știu. de voi avea în plus o zi sau două ce bine-ar fi, dar mi-aș dori măcar acum să-ți dau într-un minut o viață de iubire și-o zi de fericire. of, și de-aș putea la zei o oră-n plus să cer, să o petrec. o oră împreună înainte ca moartea în mâna ei să-mi ia ființa în năprasnica-i cărare. nici Prometeu închis de vulturi nu mai ridică piatra. atunci nici eu nu voi putea rămâne. îți dau aceste rânduri în dar. tu să le porți la piept acolo unde mâna mea se odihnea pe timpul nopții.

acesta e un vis și zorii îl omoară, pământul nu mai arde, dar eu simt cum îți ard. hai și ridică, așa cum ai promis, coloana de bazalt din trupul meu ucis!

a mai rămas un spațiu de uitat. privește-mi urmele cum se distrug, iubite, cum Dumnezeu ne iartă și plânsul ni-l preface în vin pelin. amărăciuni de dor și de iubire. hai și cuprinde-mi viața, mă respiră! eu fără tine nu prea știu să fiu. dorul meu de nemurire e să-mi fii.

ascultă cum ne cântă viața și cum dansează-n aripi cu iubirea! ascultă cum respiră viața-n doi!