Gândule, taci!

Mă sprijin cu spatele de pământ şi parcă duc pădurea cu mine într-o lume nici de mine ştiută. Lipesc apoi buzele de trunchiul unui copac. E rece. Îl cuprind cu mâinile şi aştept. Lipesc urechea de el şi nu aud nimic, poate doar propria-mi respiraţie. Închid ochii şi în negrul meu văd verde. Ridic ochii spre cer. Printre frunze văd acelaşi gol. O eternitate de gol. De câte ori am privit cerul? De câte ori mi-am pus aceeaşi întrebare?
Vreau să mă întind cu burta pe pământ să-i aud plânsul. Trebuie să plângă şi iarba. Poate că voi auzi tot muntele cum plânge. E atât de rece totul! Paşii sunt lipsiţi de coerenţă. Dar aici? Aici mi-e foame şi sete, mi-e atât de mine şi atât de pustiu. Închid ochii şi tac. Să tacă şi gândul.
Gândule, taci! Gândule, taci! Mă aud cum gândesc a nimic. Aceleaşi rătăciri. Caut cerul cu mâinile. Ajung în toate timpurile. Mângâi depărtarea şi râd. Gândesc pozitiv.

Sunt fericită. Uite, acum ating faţa cu mâinile şi simt roua zeilor în ochi. Cine se apleacă în genunchi în faţa mea? Patru puncte? M-am ridicat deasupra lumii? E un delir! Frumoase iluzii! Degradante zbateri pe loc şi totuşi muntele plânge. Mi-e foame, mi-e sete, mi-e frig! Aerul acesta e atât de rece! Beau apa din râu şi.... Piciorul alunecă pe rădăcini. Abia merg. Dar unde mă duc? De ce nu mă ascund? Şi dacă mă vede vreun om bântuind în neştire? El să vadă cum încerc pământul cu mine? Mă simt. Gândule, taci! Gândule, taci!