La ce mă întorceam?

Într-un timp nu aveam nimic. Era doar zborul. Cred că nu mă născusem. Apoi, am început să am viață, dar mi s-a luat zborul. Rămăseseră doar în visele mele de copil. Întindeam mâinile și mă înălțam. O ușurare pe care nu o pot asemui cu nicio fericire. Mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de trăit. Nu știu cine m-a pus în viața asta. Întâmplările mi se par cunoscute și durerile atât de ascuțite de parcă nu s-ar închide niciodată, dar așa cum am spus, mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de trăit, ca și cum acesta ar fi fost ultimul lucru. E dorința aceea de a termina repede lucrul pentru a te întoarce acasă. La ce mă întorceam?

Aveam un buzunar în care îmi ascundeam câte ceva dulce. Mușcam o gură, apoi puneam biscuitele la loc în buzunar.

˗˗ Ce tot mănânci acolo?

Săraca mama! Mereu se mira de mine atunci când mă prindea că mănânc, pe furiș, un biscuite.

˗˗ Nu are cine să-ți fure din buzunare. De trei zile tot mănânci la el.

˗˗ Am doar unul.

˗˗ Așa este, dar cum să-ți cumpăr eu mereu ceva bun? Nu avem bani.

˗˗ Nu avem.

Apoi m-am întors cu fața spre jocul copilăriei.

˗˗ Mamaie, pot să aduc balegă?

˗˗ Adună. Ia găleata aia de-acolo și mergi, mămăiță, după balegă. Da’ vezi să nu hie veche. Și să nu te mai duci la Leana și Costel, că de te află mă-ta iar mă ocărăște că te las la ei.

˗˗ Bre, mamaie, da’ noi de ce nu suntem țigani?

˗˗ De ce să him?

˗˗ Pentru că-mi place.

˗˗ Doamne, Maica Domnului, cu cine-o semăna! Numa' de la fasolea lor ți se trage.

˗˗ Mămăiță, mergem la vie?

˗˗ Săptămâna viitoare.

˗˗ De ce?

˗˗ Să se coacă strugurii.

Urmele de praf, biserica, pâinea de la cuptorul satului, coada la gaz, împărtășania, semnul crucii, apoi cântecul cel mai frumos al copilăriei ”Veronica, fată bună, Veronica, Veronica”, sunt așteptările puternice ale clipelor mele de odihnă de acum. La ce mă întorceam? Unde voiam să fiu pentru câteva momente de uitare de sine? De ce scormonesc cu ochii minții oboseala rătăcirii mele? Îndoielile, curajul, frica, toate le-am ținut la piept, le-am hrănit cu tristețea mea și le-am iubit pentru că alături de ele m-am îndreptat în fața poftelor.

˗˗ Aveți o fetiță de 2,700 kg. Să vă trăiască!

Încercam să spun un cuvânt. Priveam la ceea ce născusem și tăceam adânc.

˗˗ Sărutați copila pe frunte! Dumneavoastră mergeți la reanimare.

Am sărutat o viață pe frunte. Apropierea m-a săgetat. Doream să-i spun un cuvânt. Eram mamă. Trebuia să-i vorbesc fiicei mele, dar tăcerea mă adâncea în mrejele ei. De acum nu mai eram singură. Eram cu viața mea. Prin ea voi trăi și voi cunoaște fericirea. Peste câteva zile am reușit să plâng. Și am plâns mult, mult, mult... Pofta aceea de plâns care te satură de prezent și îți aduce o urmă de nou în tine. Plângeam privind mirată la noua mea viață. Apoi am început să o iubesc și imediat să nu știu a trăi fără ea. Nici măcar o secundă. La ce mă întorceam?

Sacii de haine i-am băgat sub pat și sub masă. Gândacii mai ieșeau și ziua pe locurile mai lipicioase, acolo unde ceilalți studenți gătiseră și încă mai erau pete de grăsime. Studenții treceau pe lângă ușa camerei mele și priveau lung. Fetița își mai scotea câte un cățel de pluș și îl așeza în patul de sus. Erau suspendate.

˗˗ Mami, pot să dorm eu sus?

˗˗ Poți, dar eu dorm jos. Dormi tu fără mine?

˗˗ Da.

˗˗ Bine.

˗˗ Nu mai dorm sus. Dorm cu tine jos. Dar aici sus poate să doarmă cățelul?

˗˗ Poate.

˗˗ Noi unde mâncăm?

˗˗ Aici, în cameră.

˗˗ Aici este și bucătăria și dormitorul?

˗˗ Da.

˗˗ Și baia unde este?

˗˗ Pe hol.

˗˗ Aia cu multe wc-uri și cu multe dușuri?

˗˗ Aia.

˗˗ Dar acolo se duc toți studenții. Acasă făceam numai noi.

˗˗ Aici e casa ta de acum înainte.

˗˗ Bine, mami. Te iubesc!

˗˗ Și eu te iubesc!

O ruptură drastică de prezent. O adăugare de necesități, dar un timp al liniștii. Nici violența și nici acuzația nu te ridică mai sus în ochii celorlalți. Ești același om mărunt care încearcă să judece. Dacă ne pierdem nu suntem vinovați. Dacă suntem vinovați parcurgem zona păcatului, izolare fără de liniști, fără de voie, dar utilă. Ne izolăm apoi ne depărtăm de propria ființă. Nu acesta este remediul. La ce mă întorceam?

Mi-am întors ființa spre iubire. Zborul din copilărie a revenit. Simt un final. Capăt de drum. Să fie iubirea aceasta o nouă viață. Vindecare.