Rătăciri după culori


Mereu există o pricină a nenorocirii noastre. Căutăm subiecte pentru ca acțiunile să fie interesante, altfel nimeni nu e atras de ceea ce simți sau ai de dăruit.
˗ Nu te trezești?
Valuri de lumină se rostogolesc peste ochii mei. Gustul pământului îl simt mai tare în gură. Un vânt pe care îl cunosc se întinde peste fruntea mea. Îi simt sărutul. Rece. Îl simt până la inimă. Și ea mă doare. Vântul mă pătrunde mai tare.
˗ Trebuie să mergi la piață. Hai, sus!
Să jupoi nevoia de crusta dulceagă a nesăbuinței. Ce fac? De ce număr zilele din șapte în șapte? Într-un gol împovărat de aripi, ochii nasc singurătăți. Fără formă. Fără suflet. Fără culoare. De ce nu formez propoziții mai lungi? M-ar obosi. Mi-aș închipui că aș citi în gând romane copleșitoare în descrieri nesfârșite ale omului sau ale războaielor duse de umanitate. Poate că aș rămâne mută sau poate că așteptarea nu ar mai fi o plictisitoare stare, ci un timp mort, prea degrabă trecut prin viață. Nu visez. Mă dau jos din pat și privesc în jurul meu. Aceeași durere de viață cuprinde toată ființa mea. Un plâns nebun mă cuprinde. Doar nu mă nasc!? De unde vine atâta puritate? Un Dumnezeu îmi stă în coaste. Îngeri de alb se dezbracă. Mai stau puțin în lumea voastră.
˗ Ești gata?
˗ Să ce?
˗ Să pleci.
˗ Abia mă pregătisem să rămân...
˗ Unde?
˗ Întrebarea nimerită era ”de ce”?
˗ Hai că mă zăpăcești și azi. Mereu faci așa când nu ai chef să ieși.
˗ Tu ești conștiința mea?
˗ Eu sunt tu, altfel nu te nășteam. Mișcă-te și cumpără vopsele.
˗ Nu-mi spune că pictezi!
˗ Nu. Îți spun că am nevoie de bani. Se înțelege, nu?
˗ O, da! Perfect.
Nevoi. Griji. Dorințe. Înșiruiri. Iubiri. Fericiri. Ce fac? Unde mă duc? De ce mă duc, ce sunt, îți șuieră în urechi și în sânge, cauți, cu disperarea ochilor, un ajutor. Speri să îl primești fără să fii judecat .
Să ne putem îngădui acceptarea propriilor neliniști trebuie să avem puterea recunoașterii prețului ei. Sufletul nu e călător, dar noi simțim cum se duce pentru câteva clipe. El ne duce faptele iar noi îndrăznim să ne judecăm mirați și triști. Apoi ne frângem în atitudini încercând să fim altfel. Oare de ce?
Cred că spiritualitatea nu se câștigă căutând în depărtare. Otrava se află oare în straturi profunde?
Otravă dulce să fie muza ce ne alintă prin cuvinte sufletul? Otravă dulce să fie dorința ori visul ce viață-i spunem, dar parcă prea se scurge printre degete a rugă? Otravă dulce să fie zborul care ne duce spre depărtări, doar a atinge un colț de cer, în numele iubirii? Artă e tot acest frumos care ne zâmbește în fiecare zi, iar noi îi spunem lumină. Poți să fii un suflet mare și fără să cauți pasiuni. Suntem obsedați să găsim defecte, dar niciodată nu le vindecăm pe ale noastre. Dai șanse zilelor să devină frumoase, dar te trezești că te răzbuni pe viață scormonind după fericire uitând să-ți trăiești prezentul. Suntem clasici și purtători de ambiții. Suntem căutătorii simplității, dar nu știm să fim simpli. Suntem judecători, dar uităm să ne judecăm. Ne scriem durerile pe stâncă pentru că nu știm să căutăm nisipul. Sprijinim plăcerile pe iluzii și privim uneori la noapte, privim la țipătul ei, ședem pierduți și slabi de parcă nimic nu ar mai exista după acel moment. Și poate că vom învăța să privim la fericirea de sub picioarele noastre.
˗ Ce culori preferați?
˗ În ulei, vă rog.
Realitatea a stat în rând cu mine. Nu i-am simțit respirația și m-am speriat atunci când ochii ei ciudați priveau ochii mei mirați. Am coborât înspre ceva nelămurit. Nelămurirea seamănă cu sufletul. E mereu în mișcare, plânge, râde, îi este sete de tine. Urmele de pământ s-au prins în păr. Pe cer plutesc nemărginiri. O cumpănă cântărește vieți și destine, apoi le vinde. Sufletul plutește între lumi, răsucește întunericul într-un zbucium și se face vis.

01 aprilie 2013

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

huh, man