Dorina Șișu

spui că aștepți revoluția eu spun că e o glumă fără sens orgă e viața și falsă-ți e vocea și nimic din ce ai crezut că ai nu ai tot ce ai pierdut s-a așezat pe spatele tău ai devenit cocoșatul de la notre dame holbând inconștient ochii în pământ savurând loviturile fărădelegile le-accepți te dai deoparte masa pregătită de tine nu-ți mai aparține afișul cu reclame te înjură printre dinți la prezentarea noutăților din cultură tu îți ești călăul veni-va focul peste mâna ta peste ziua în care ai râs ca un naiv mă trag din încercările apoase le întorc pe dos și-apoi tac da, e vorba de acea tăcere plânsă fără de urmași fi pregătit mândru-ți vis s-a prins de chipul pustiului

Cu Paler de mână, am lăsat tăcerile să ne sugrume de țipătul vieții și am văzut cum la picioarele noastre, s-a așezat cuminte obositul cuvânt. Un ecou a spart curcubeul. Era o parte din gând. Să ridicăm brațele, am zis, să le întindem până dincolo de noi apoi să ne spălăm cu tot cerul pe ochi, dar Paler a râs negând atingerea ca fiind ceva real. Am mers mult prea departe ținându-ne de mâini și am lăsat tăcerea să ne sugrume.

prietene aerul e parfumat în dreptul tău cupa de otravă a prins rugină cine să atingă pragurile cu mâna? coroana cu spini se îndeasă și mai tare pe cap ne credem regi și clerici presupunem morții calea fericirii minciuni prietene peste tot veghează șobolani cu limbi de șerpi pietrele au prins picioare ne aleargă în ritmul vieții șoptesc declarații de dragoste iar noi mai naivi și mai proști dăm ochii peste cap de plăcere bând coniac vechi de 10 ani vrei să povestim de prostituate sau vrei să privim picturile lui Munch? vrei să bem o noapte întreagă apoi să spargem felinarele alea roșii de pe pod? ah, mi-a amorțit piciorul ți-am spus eu că trebuia să mă duci la doctor amanții nu se țin de cuvânt și vântul mă bate acum prin oasele goale adu-mi ziarul te rog sărută mâna stângă apoi am să te iert

să joci fotbal repet zâmbind-ți ca o scuză să joci și acum fotbal dar să mă opresc aici și să îți povestesc de un hedonist? să-mi aleg cuvintele în ultima vreme se ascund în buzunare iar eu precum o mirare filosofică scrisă de jeanne hersch să dovedesc transpuneri universale nu întoarce capul privește în ochii mei și spune-mi dacă se văd urme de lupi haita m-a biruit în cercul oamenilor s-a spart o iluzie of, nu mă folosesc de metafore nici de martiri suflu greu din cauza frunzelor m-am acoperit surprinzător în munte deasupra timpului au explorat ciudații culoarea ochilor socratici între timp eternitatea s-a sfârșit epicurian ți-am șoptit că roua încolțește pe frunte în fiecare dimineață

îmi povestești despre moarte și bunele ei maniere e o glumă într-un fir de ață moartea nu vine încălțată și tu spui că nu trișezi în fața vieții peste umerii fricoși și peste amurgul acesta ploios secretul testamentului a luat forma de legendă cerșind mâncare și o haină groasă femeia blondă șade-n bulevard zâmbind un gând o seacă-n vitregirea sorții de-un ban pentru o zi pentru-a trăi sarcastice priviri revoltătoare o judecă toți oamenii sătui un adevăr prea blând să-și uite foamea or frica ce-i atârnă greu la gât observă-te-n sânge nu ești tu în rătăciri apare firul vieții dar ce folos să-ți fiu când eu nu-mi sunt ah, beznă-n ziua mea tu numele mi-l tulburi aceasa e povestea, pe scurt, e-adevărat

Ah, moment al durerii, spirit de scoică putredă și rece, mergi pe norocul altcuiva și binecuvântează dreptul la nefericire. Motivul și ne-motivul țepilor din talpă, face un aluat continuu de frunze ruginii pe coroana oamenilor care se cred regi într-o lume plină de secul absolutului sublim. Ah, moment al căderii, suportă durerea altcuiva. Frumusețea și-a conturat drumul la umbra cerului sub care mă ascundeam.

m-a ostenit tăcerea dar am să tac război în cercul din care am scăpat scad limitind privirea din omul nou sărac în ce arest mi-e chipul ce-și doarme în nămol sărmane străruințe ispite judecate? ah, în ce paloare lumina stă să pice o salamandră-n noapte odihna și-o măsoară alături de un vis și-un gând îmbătrânit ”mai stai cu mine” zic și ochii ți-i măsor atât de reci de parcă zăpada dă să frigă mă scaldă în splendori un hău venit fugar și îmi șoptesc continuu să uit de ce nu mor de ce iubirea vrea păcate 'nduplecate. 24 noimebrie 2012

Atunci când cineva dă o definiție unei poezii, unui om, unei vieți, unei pisici, unei curve, te aștepți ca acea persoană să dețină o psihologie a cunoașterii. În realitate, este vorba de a descoperi valoarea sau nonvaloarea, limitele, întinderea a ceea ce tu, omul, poți realiza în planul cunoașterii. Avem dreptul de a lovi pe cel de lângă noi de dragul explorării? Nu am să înțeleg niciodată și nici nu doresc să merg la braț cu măștile care implică în drumul lor urâtul numindu-se Oameni. E greu să înțelegi un om și să-l definești. Să ne ferim de gândul că putem duce mai mult decât putem înțelege. A judeca un om este un moment de cumpănă iar săgeta străpunge acolo unde nimic nu vindecă. Putem face discursuri asupra lucrurilor simple pentru că oamenii simpli sunt frumoși prin cuvânt pentru că el vine din suflet. Pentru că mereu avem întrebări referitoare la ființă și la raportul dintre ea și realitățile trecătoare, dar cum să înțelegem ființa dacă nici răspunsuri simpl

scop pentru scop principiul scoate ochii la un vecin principiu noi scoatem limba degradării apoi rânjim în public de coordonatele mişcării pozitiv şi negativ iată frumuseţea bizară verticalitatea umană clasament plin de eroism unde şi durerea place durerii filosofie cu buzunare goale străluce pe frunte şi cică invidia e o întristare pentru semenii noştri de fapt suntem lucruri mici în mâna destinului schimbăm roluri după cum ne bate vântul doamnă, sunt o biată femeie fără pensie, dă şi mie un leu nobilă cerinţă de ce ne strigi nevoia? pădurea cade peste munte muntele spală cu verde fiinţa aberaţii renegăm raţiunea o aroganţă educată îmi face semn cu mâna să tac şi nu tac o mască clipeşte senzual din ochi să vin şi nu rămân un gând finalizează alt gând obosit să ce? să nu ne spălăm în rugă fierbinte de viaţă păcăliţi şi fericiţi adormim nopţile pe vise moarte

Suflet călător îngroapă-mă în cer -         Da, din păcate, ai nevoie de ajutor. -         E destul de grav? -         Să spunem că nu e cancer. Să ne concetrăm asupra psihicului dumneavoastră. Ne tratăm de ulcer. Facem câteva perfuzii și urmăm un regim alimentar sănătos. Apoi mai vedem. -         Aşa cum spuneți pare destul de simplu. Adevărul e că nu pot rămâne internată. Se poate rezolva în două ore? -         Sigur! Vă referiţi la facultate? Vă dau concediu. Este dreptul dumneavoastră. Suntem colegi şi vă înţeleg teama. -         Nu e vorba de facultate. Nici de teamă. Mă feresc de fetiţa mea. -         Am înţeles. Câţi ani are? -         Opt ani. -         Să vă trăiască! -         Mulţumesc! Bine, ne vedem mâine dimineaţă la ora 9,00? -         Da. Vă aştept chiar aici. O să fie bine! Cuvântul. Cuvântul mă umple de fericire, de iubire sau de tristeţe. Cuvântul rămâne o alternativă de-a scăpa de vise. Visul. Pasul pare greu. Simt pietre că duc în spa

Omul e lăsat liber să trăiască o viață cu reguli. Câți dintre noi am privit la reguli pentru a le urma? Ne întrebăm dacă suntem înțelepți. Unii consideră că au dobândit înțelepciune prin școlarizare, alții prin numărul anilor, dar puțini dintre noi o căpătăm trecând prin încercările vieții. Ochii noștri strălucesc abia atunci când privim la copilul din noi, la inocența copilăriei ori la visul pe care l-am lăsat în urma noastră conștienți că ne maturizăm. Dar e insuficient să asimilăm ascultarea din poveștile bătrânilor, că nimeni nu ajunge înțelept din întâmplare, ci trecând verticali prin întâmplările pe care viața ni le oferă pe măsură. Am să scriu partea unui simplu om rătăcitor prin Irlanda, privind la urmele pașilor străinilor, care seamănă atât de mult cu urmele pașilor românilor, arabilor, rușilor, polonezilor, turcilor. Am să scriu despre ceea ce simt atunci când merg pe stradă și aud plânsul frunzelor, vântului, ploii, și atunci plâng. Plâng pentru că sunt. Plâng p

Moartea moartea e o simpatie mai veche murisem demult între pietre și ape tulburi de munte te aștept pe marginea intuiției stai să dau jos legătura de lanțuri gleznele au pășit pe mirările ciulinilor promit un pahar cu vin roșu nemijlocită durată a timpului cât să fie ceasul? ah, sentiment incoștient de rătăcire am golit secul din mine și tot mai curge efortul lent al secării hai să murim împreună 21 noiembrie 2012

Haita perfect mă gândeam să intru într-o haită cu lupi să privesc în ochii lor foamea fără nicio remușcare să mă las urletelor cu poftă și cu sete mă dau pentru că acolo în mijlocul sălbăticiei niciun pericol nu e real uite, oamenii au colții plini cu otravă iar tu în naivitate mai crezi în sensuri unice un păcat barat cu finalul pierdut al bătăliei umane să rămânem așadar în mijlocul lupilor 21 noiembrie 2012

Te dizolvi într-un fior nevăzut de nimeni, dar care pe tine, cuvântul uitare, te rupe de ființă. Acest rol îl joci în umbra tăcerilor. Rămâne melancolia să-ți șoptească despre căderi? Ecourile rămân rupte. Cadența deformată a pasului pe loc, te mai ține la verticală pierzând o luptă, a ta, cu realitatea.  Tăcerea a spus mau mult decât aș putea spune prin cuvinte, dar știu că ea, tăcerea, e prietenul care nu mă trădează. Tăcerea, precum un cântec, alungă depărtarea în calea vântului.

mi-am dat seama că și visul trece că tot ce fac e ca o apă lumina mai vine uneori dinspre seară și bate la tâmpla mea mă strigă să o privesc din umbră ca și cum chirceala frunzelor din toamna asta ar avea mai multe de spus ca de obicei astă vară îți spuneam de ocean și delfini de fântâna mea din Dublin îți mărturiseam despre viață și peranțe ca și cum visul ne-ar schimba devenind alți oameni în aceeași piele aripile au căzut demult cred că eram copil și îmi imaginam cum zbor mă gândesc și acum la ele dar nu le mai văd aud un zgomot lovit de o secundă ofilită aud pașii din trecut cum se întorc știu că am rămas la fel o femeie cu privirea spre cuvânt regretând că m-am născut fără să ating prea des pământul

nelămurit a rămas ghemul în spatele urmelor tale nu ești bătrân în fața culorilor fără vlagă a rămas șiretul de la pantoful tău te-ai aplecat să îl legi și ai scăpat asfaltul să-ți treacă printre degete ești absurd și te contrazic știu că te superi și ai să dai muzica tare îl recunoști pe Schubert în trecerea unui minut pe lângă un gând aiurit că mâine iar o să plouă că mâine iar o să te contrazic că șiretul se dezleagă la capătul podului cu lumina roșie că firul de iarbă îți trece prin tâmplă și abia atunci îți aduci aminte de mine posomorât și absent te retragi în delirul timpului prezent încercând să sugrumi trecutul nu e așa?

m-am resemnat pe critica marxistă frumusețea de care zicea cel care mi-a julit glezna s-a împiedicat de o dialectică crezând că mintea-mi desenează rima fericirii să fim serioși domnișoare cu lanțuri ieftine pe gâtlejuri lungi nu ar impresiona pe Henric al II-lea cu o admirabilă armonie a lanțului ruginit se fandosesc în valsuri false lovind paharul cu șampanie în ritmul mersului calului șchiop să mai râdem propun legănându-și boala pe sânul drept o doamnă în negru îmi face cu ochiul

(poem în proză) un urlet se agață de tine sau tu preferi, cu sinceritate, suferința amintirilor pe care le ai în fața Joanei d'Arc. crucile scot zgomote sâsâitoare. te lași într-o parte și îți legeni viața pe un os. o materie indiferentă, praful, deține rolul suprem. batistele parfumate din mâinile femeilor divorțate, se închid împreună cu un bilet de tren. privești pe geam. viața de afară nu e treaba ta. tremură piciorul a pași nefăcuți și a singurătate. nici eu nu vreau aplauze. lumina reflectoarelor e un adevăr otrăvit. cel mai fals moment e acela în care îți faci rolul după cum spune regizorul. din motive mediocre am alunecat paradoxal de partea sfârșitului vieții. uite, vezi? așa am hotărât eu fără voia ta, așa am sfârșit excelent un lucru mărunt la care toți se închină și-i zic Viață. câtă aberație trebuie să ai în sânge să te crezi fericit? înnoind la fiecare pas dorința de pustiu viu te face mai diferit? țărâna are aripi. cât de fierbinte e vântul atunci când îl dorești!

Ce căutăm în țară străină? Mergem. Ne îndreptăm pașii tot timpul către un ceva care sperăm să ne fie cu folos. Creștem. Dorim să avem mai mult. Intervin nemulțumirile. Parcă nimic nu ne place. Lucrurile din jur devin deranjante. Plecăm. Cuprindem străinătatea în speranța că viața noastră devine roz. Din mers, din creștere, din plecări învățăm să ne punem întrebări dar mai ales învățăm să căutăm. Apare mirarea. Parcă nu știam atât de multe despre mirare. Și începem să ne mirăm constatând diferențele dintre țara ta și țara în care ai decis să trăiești. Tot din mers înveți să respiri. Minunăția crește de la o zi la alta. Vine un timp al opririlor. Te oprești din mirare, din plâns, te oprești din râs, din mers, te oprești din constatări și începi să cauți de lucru. Umblând prin orașul străin găsești semeni pe care îi ocolești. Te ferești să vorbești românește și o stare de incomoditate te cuprinde. Deja ești alt om, așa îți spui. Ești cineva într-o țară care dorești să te

Șade pustiul orbit peste tălpile tale, așteptând să-l trăiești, să te bucuri de moartea care te cuprinde alergând prin clepsidre cu mâinile strânse, privește pustiul orbit peste tălpile tale. Am să tac, îmi tot spun, am să tac infinit ca o sentință fatală, am să aplec o margine de drum peste mine, să acopăr rușinea de dor și de nume, am să tac pervers peste mal, orbită lumina în chip de oval. Altă lume lovește deplin, nebunie în scrin, nebunie în lutul cel veșnic în care te naști și mai speri că umbră ușoară îți rămâne sărutul în astă lume care te are deplin. Dionysos mă soarbe din vin, vai ce chin! Sfârșire în spada ce-mi spintecă mersul, mă clatin, nu cad, mă aplec să nu zbor prin lauri otrăviți de biciul ascuns. O liniște-n culori mă lovește din spate. Iubire trădată suspină copacii. Mai stau rădăcină, mai vreau văduvitul vânt să mă bată. Nu plec, nu rămân, nu tac nici nu spun, privesc spre niciunde, sărutarea n-ajunge și orb îmi e strânsul clepsidrei pe șold. Șade pustiul or

aș putea să-ți fiu o întâmplare transparentă aș putea să te las pe tâmplele mele să îți aud foșnetul sângelui apoi aș putea să îți făgăduiesc existența alături de mine oceanul spune secrete am lăsat pe un bilet un cuvânt am subliniat cu roșu că aproape niciodată nu gândesc la zbor și nici la cai albi că aproape niciodată miezul nopții nu va rămâne între noi dar mereu am să îți las un bilet cu un cuvânt alintă-mă între noi doi a mai rămas o poartă ruginită să trecem împreună peste simboluri dar cu ochii închiși pentru că aș putea să-ți rămân o întâmplare transparentă

pentru că sunt între coastele tale pentru că am început să cânt înlăuntrul tău vin puțin lângă inima ta și spun: recunosc dacă mi-aș auzi cântecul în tine dacă aș vedea sângele meu cum picură urmele sperând să le uite dacă aș mai simți încă o lacrimă cum curge sunt sigură în tine ar fi un continuu vals în care mi-aș petrece viața numărând pașii pentru că știu e cel mai frumos ritm pe care tu l-ai dăruit fără să vrei în ultimul meu timp pentru că te iubesc

corbul orbului întoarce lumina pe dos vezi-le strigă cerșetorul din colț corbul orbului cu aripi tăiate te strigă te lasă te noapte răvaș te frânge șoptind pervers la ureche să-i spui mișelește iubirea în față să-i spui despre piatra din care te naști cu suflet și lacrimi ca un borfaș doar corbul te știe în minte îți umblă și fură din tine o piatră de moară cu șarpele-n spate cu tunet în sânge corbul te vrea și corbul te suge te noapte răvaș la ziua răscruce revers ucigaș în femeile mute vezi-le strigă mireasa din vis oceanul mai fierbe din albul abis vezi-le strigă pământul din tălpi și frunza se crapă pe frunțile reci mai spune-mi de ape fântâni care plâng mai spune-mi iubire de poduri de punți te scutură bine de ghimpii din talpă ce vină să ai că vântul de sapă pe aripi de corb prea rupte prea nouă cu pașii în doi pe ghețuri subțiri tu vină nu ai mai stai să murim vezi-le strigă și corbul trăind

treaba cu dorul e mai complicată de fapt noi suntem născuți complicați ți-aduci aminte cum făceam pe nebunii? cum săream de pe pietre apoi ne prefăceam morți? ți-aduci aminte cum îmblânzeam furtunile? țipam în ploaie blestemând fântânile apoi rădeam vesteam surpați o vară sau o toamnă ne prefăceam că suntem frunze umblam pe vârfuri să obosim apoi ne scuturam din păr pământul ne atingeam fruntea de rădăcini și credeam că suntem ramuri aceștia suntem noi atât de simpli dar atât de complicați pentru că vrem să spunem de durere să ne prefacem că suntem hotar în pustiu apoi să curgem în clepsidra ruptului abis măcar să ne prefacem

am luat sentimentul tău de mână și m-am plimbat cu el în lungul și latul libertății până când am urcat pe un zid antic ca o salamandră să nu trezesc îngerul care dormea pe aceeași piatră cu șarpele intuiția mea tremură de frică pentru că mereu ai dreptate când afirmi sau infirmi spectrul cu omizi pe post de prag dar am știut să flămânzesc alături de tine nu pentru că așa am vrut eu sau tu ci pentru că eram în ipostaza de cenușă vie pe cale de a arde și a se naște lup alb da știu că e siropoasă chestiunea dar e punctul meu slab abuzează de el precum o sabie cu sânge în exces alterarea ta e adevărată precum orbirea și muțenia mea mai mult sau mai puțin de lucrurile râvnite neavute niciodată

dacă aș spune că visul mi se pare real atunci când își pune talpa pe ceea ce nu știu aș plia noaptea împreună cu ziua sperând că mâine va fi altfel dar am să tac pentru că știu de această memorie trecătoare peste ceea ce sunt ori nu sunt am venit lângă Morfeu să dau picioarele mele lupului ascuns să mă dau șarpelui acela care se preface că doarme pe aceeași piatră pe care eu mi-am întins deznădejdea de om slab 40 de lupi au vegheat nopțile privind la luna plină din inima mea 40 de lupi m-au dus în Lukaion să-mi adune spiritul pe care pământul la ascuns sub frunze am înțeles că e lupta cu viața și am ținut ochii închiși pentru ca mitul să nu plece și lupul să-și odihnească timpul la picioarele mele

cuvintele nu le arunci în mare un război de viori nu ține de destin feriga e o mână care te trage în jos îți face dungi cardinale pentru că nu accepți să te faci un simplu cerșetor regele a devenit rege cerșind potopul din stropul de lacrimi Golgothă e respirația fără cuvinte și fără să atingi cumpăna de care te-ai lepădat când dinadins ai strivit un ghiocel iar în buzunare ai băgat nisip nud a rămas acest loc tocit de durere un spate prea încărcat alături de umerii goi prea arși de viață

acum să spun ceva despe judecata altora despre supraviețuire despre plânsul tău și miopia lor despre durerea ta și urma pământului îți spun ceva despre zvonul nopții care îți ascunde plânsul apoi să strâng din dinți pentru că un supraviețuitor urmează un drum până la capăt și pentru că pulsezi mai puternic după fiecare lovitură dar tu omule ești copacul din mijlocul furtunii dansează până la final pentru că înalții nu cunosc lucrurile simple și fericirile fiind mult prea sus de rostul vieții și de răsuflarea ta

dacă te retragi în umbra sau lumina Euclidelor voi deschide conflict în faţa degradării care te macină motivul? pornim de la ideea de a elimina un pretext al rătăciților prea setoşi de pasul meu dispuși curând să zacă în aceeaşi urmă în laşitatea mea inutilă am învăţat să tac în geamătul acesta am plătit tribut cu disponibilitatea libertăţii mele mişti frenetic şi iraţional din mâini pe corpul meu s-a aşezat praful îmi voi conforma limbajul plânsului la voia sărutului tău bifurcat tu stare de veghe şi grea mă strecori printre umerii goi ai vicleşugului le spui nebunilor să scrie de blonzi prea buni şi prea sterpi şerpii se aleg între ei pentru că adevărul e un vrăjitor şi doar el ştie să tacă eu nu sunt Milphio şi regret pentru că aveam curajul să-mi înşel oamenii arătaţi lumii pietatea plină până crapă de voi cu voi voi... pentru că în naivitatea voastră încă mai credeţi că.... cineva o să vă răsplătească în loc de rugă ridicaţi o piatră

prin lampă curge mirosul de om l-am dibuit din rătăcirile vântului ca un păianjen am țesut visele într-un salon plin cu oameni am crezut în lumină dar gheara mă apuca și mai tare de gât aplecând ființa spre pământ pe ochi s-a prins lutul și am modelat viața în gri neștiind culorile cum vin am târât mai departe voința poate mult prea în ocean și mult prea în adânc șoaptele nopților au îndesat în mine voința morții prea curând pentru a înțelege condiția mea și prea târziu pentru a mă ridica în fața altora presupunerile au bătut piroane ostenite iar pe tâmple încă mai curge un fir de iarbă din rouă se chinuie sufletul să bea pentru că știe drumul spre maluri spre acest val sub care mă ascund dar nu stau lipită de pământ ca o salamandră încercând să înțeleg nerosturi doar atât

viața te obligă să te joci la un pian vechi apeși pe clape aștepți să auzi chestiuni organizatorice deja rezolvate pătrunzător timpul te pune la colț nu ai ce face și începi să numeri zilele nopțile grijile iubirile treci în alt gând privind femeia ca o satisfacție și simți că mori pentru că lumina cade pe capul tău firesc ud leoarcă prinzi ușor ticul nebuniei o agonie venită ca un amanet cu o abilitate de fluture bați cu aripile în clapele pianului dar nu auzi nimic jobenul te face ursuz nu auzi chemarea publicului jonglezi în mișcările ciudate ale timpului și te crezi învingător să dansăm dragule pe situația ta statică suntem doi nebuni în plus prea în plus la masa de joc a vieții