Dorina Șișu

iubite, privește timpul și gândul și-apoi pasul căzut peste zăpezile noastre măsurându-ne a surâs și a primăvară aducerile de spate iubite, podul cu vise stă ascuns  noaptea face cu mâna umbrelor leagănă-se-n suflet cântecul inelului dăruit pentru că hora copacilor goi cântă-n ceruri declarația ta de iubire iubite, te voi iubi până ce mă voi uita dincolo de maluri și de munți răsfrânți aducându-ți la picioarele tale buzele mele precum o ploaie a mântuirii iubite, am răsfoit într-o mușcătură de măr timpul regăsirii noastre

În secolul al XIX-lea, parvenitismul, avariția și imoralitatea, constituiau teme în romanele realiste. Motivele principale erau, desigur, parvenitul și avarul. Ce ciudat, în secolul al XXI-lea, motivele principale s-au acutizat pe realismul manifestat în secolul al XIX-lea! Teme alese din realitate, cuprinzând aceleași conflicte politice, culturale, sociale, psihologice. Rezolv area problemelor? Se utilizează tehnica detaliului, atât în literatură și pictură, cât și în politică sau mediul social. După tehnica detaliului se aplică tehnica ciomagului, care, de fapt, a existat încă de pe la anul 397 î.Hr., atunci când Socrate spunea: ”În momentul în care se află pe picior de egalitate cu bărbatul, o femeie devine şeful acestuia ”, prin urmare instituia aplicarea unui picior distanță între bărbat și femeie. Pe de altă parte, Galileo Galilei învață de la oricine (”Nu am întâlnit niciodată un om atât de ignorant încât să nu am ce să învăţ de la el.”), că poți căpăta echilibru și dincolo de p

ceea ce era firesc în dublul tău rol a devenit o anomalie eternitatea vulgarului devine un manuscris absurd vorbești despre răbdarea mea? nu-ți poți imagina câte gânduri am așezat pe genunchi și nici socoti răzvrătirile dezamăgirea preotului din Heliopolis a cuprins lumina din templu și uite cum privim la cocoașa adunată ca niște străini răsfirați de cenușă și bătuți de ploi construim ziduri secetoase și le numim averi stai să înțelegi sensuri și lași să-ți curgă pe tâmple viața filosofia devine un tragic sumar un raport spre alte speranțe continui să-ți târăști picioarele spre o lume prea înaltă să-ți auzi sângele țipând a sete să-ți burdușești nopțile cu vise dar preferi să înțelegi departele chiar dacă nu l-ai ajuns niciodată

să fie  o apă prin care nu poți vedea mai departe o frunză peste care nu poți trece să fie visul împlinit peste buze tăcute un anotimp un cerc un pas  un val peste nopțile promise să fie o poveste cu miros de castane coapte sub stâncă o mână care să-mi tacă ne-spusul un maxim de zi uite cum nu pot spune de ce azi sunt mai mică în ochii tăi vânduți vieții să fie fântâna cu promisiuni ne-promise stau să mai urc o scară arsă cu vise pentru că te iubesc și pentru că mă trăiești iubirea mea dau timpului răgazul meu, fabulosul magic al ascunsului, dau clipei ce nu s-ar aștepta să vrea și dau tot ceea ce-mi aparține lumii.

spun că nu mai scriu poezii dar îmi aduc aminte de mama  vorbea cu florile  le spunea că sunt frumoase acum privesc florile de la tine culorile parcă sunt din altă lume petalele se foiesc de plăcere apoi vine vremea căderii una câte una privesc o petală căzută şi mă întreb de câte zile o aştept căderea o doare? ca un mănunchi de flori îmi este gândul cu timpul voi rămâne fără trupul meu aşteaptă momentul căderii şi atunci pământul se va întreba de durere

cerul a văzut tristeţea în ochii ei s-a speriat şi s-a ascuns după lună luna a văzut lacrimi la picioarele ei s-a speriat şi s-a ascuns după Stella Maris dar ea a rămas cu pământul şi-a făcut culcuş de regină lângă o fântână  a început să se roage nopţile să le cheme să le vorbească despre pietre şi trecut tristeţi valsau pe roua dimineţilor duminica e ziua când încearcă rochia de mireasă un copil cu părul cârlionţat îi spune ”mamă” apare în vis dimineaţa sărută paşii făcuţi de el ştie că nu poate veni pentru că nici ea nu poate să rămână mai mult de şapte ani ea respiră fiecare anotimp până când pielea prinde miros de iarnă

depărtarea s-a acomodat cu uitarea o să-ți amintească un gând fugar de ce tăcerea îți e așa de surdă și picioarele tale așa de obosite depărtarea s-a lipit de pleoapele tale mirate și abia mai deschizi ochii prin lume printre coaste lovite auzi șuieratul vântului tu înțelegi că această singurătate nu este plină nici goală nici bună și nici sătulă masa care șade între tine și celălalt a devenit normalitate și lumânarea-și poartă singură de grijă pentru că-ți știe ruga și pentru că depărtarea s-a acomodat cu noi adunăm brațe văzute pe cer în fântâna din Dublin ninge ușor cu drumuri julite în coate a pustiu

Heliopolis M-am oprit la porțile orașului Heliopolis. Era pustiu. Aerul frigea. Gândul era de a merge mai departe, dar din tălpi îmi curgea sânge. Probabil am călcat într-un ciot uscat. Nu le mai simțeam. Mergeam din inerție. Trebuia să ajung în oraș. Pisicile îmi apăreau în vis de câteva nopți la rând. Șerpii, însă, mă însoțeau toată ziua. Șuieratul continuu îmi grăbea pasul. Știam că nu sunt. Și dacă mă înșelam? Preotul a spus că ziua nu sunt în pericol. Nopțile, spunea el, să am grijă la frunzele de măslin. Ele arată calea, dar și dincolo de imaginația pe care nu o vei înțelege . Așa că nu le priveam. ─ Eneada, dă-mi mâna! Nu-ți fie teamă. ─ Cine ești? Un călugăr apăruse din senin lângă mine. ─ Te așteptam de mult. Trebuie să mergem la Templu. ─ Cine e acolo? ─ Lumina de care te-ai pierdut. Ah, cât am umblat după lumina aceasta! Când m-am rupt de toate amintirile mele cred că de viață m-am depărtat. Lumina m-a ridicat și, așa, ca-ntr-o plutire a fulgilor de nea, m

probabil că valul trecerii peste timp ne-a făcut mai șuierători probabil că din pricina zarurilor ne frângem inima stând în picioare și apoi ce rost mai are să te întrebi de ce? fracțiile nu se strâng în batistă viața s-a schimbat a minune nimicul nu produce treceri peste calități prezența să fie ca o depărtare? întâmplării să te supui zilnic spune gândul străinului tot mereu zăbovim a mirare sau tot mai târziu îți dai seama probabil că determinismul e un minimalism provizoriu propoziția sau definiția lăuntrului vine din exterior să îmbătrânim îmi spui lăcomim puțin în fața bănuțului înainte să-l aruncăm în ape savurăm tăcerea ca pe cea mai mare virtute

într-o zi am văzut un munte  se odihnea la picioarele mele era făcut din pofte  și le adunase într-o viață  ca un buchet un munte cu vise și gândul meu stingher și străin era cam la capătul lumii alt munte începea să crească pe spatele meu plin de întrebări  remușcări coapte și alburii se prindeau și de păr rădăcini de vise îmi ieșeau prin tâmple sângele mă durea  sufletul îl simțeam atât de alb încât am sperat să fie doar iarnă poftele strânse în acel munte nu vor egala fericirea la întrebări se vor găsi răspunsuri triste știu că remușcările nu vor șterge urmele pentru că niciodată gândul meu nu este singur

Nu știu cum pune viața problema... Picioarele au răsturnat urme adânci și doar eșecul drumului parcurs degeaba mai naște o întrebare: pentru câtă vreme mai beau din acest pahar cu apă amară? Nu știu ce am devenit și nici nu vreau să aflu. Să-mi întind capcane căutând răspunsuri? Ah, ce multe secunde aș arde amarnic gândind la un minut de împlinire!  Lustruiesc amăgitoare vise. Hm, știu că ai să râzi, tu cititorule, tu împlinitule, avutule, satisfăcutule, ai să mă privești cu milă și cu scântei în ochi de fericire, de poziția ta atât de sus față de căderea mea atât de... Să revenim la sclipici. la scânteia care te face pe tine mai altfel decât sunt eu. Probabil că pe frunte se mai văd amintiri din copilărie. Dar nu știu cum pune viața problema și mâinile stau fărâmate a rugăciune. Dar ele nu știau să se roage.  Mă picură ultima noapte pe spate și simt cum pietrele se prind în hora zădărniciei. Și apoi, unde să mă duc? Tu râzi. O revoltă de cer înspăimântat mă cuprinde parcă la gândul că

mi-e a fericire pân' la cer și dincolo de stele și nici muntele n-ar ajunge coama zâmbetului meu dar mi-e a verde pân' la infinitul nopții și nici zorile n-ai să afle visele paralele ținându-se de mână și poftele inimii țipă conștiințe pentru că în tălpi sângele seamănă urme nu mă privi cu ochi prematuri și cuminți arborele mântuirii naște iubiri verzi pe tâmple

într-o zi am văzut un munte lângă picioarele mele era din pofte strânse într-o viață  un munte de dorințe și vise și gândul meu era tot în acel munte un altfel de gând era ca și cum îmi doream să fiu altfel dar ideea fericirii nu era doar o poftă? alt munte începea să crească pe spatele meu era plin cu întrebări și remușcări rădăcini de vise îmi ieșeau prin tâmple și sângele mă durea iar sufletul îl simțeam atât de alb încât am sperat să fie doar iarnă știu că poftele strânse în acel munte nu vor egala fericirea știu că la întrebări se vor găsi răspunsuri triste știu că remușcările nu vor șterge urmele pentru că niciodată gândul meu nu va rămâne singur

când tălpile cu sânge în urmă-și las' odihna când țipătul își urlă tăcerile  în noapte când masca de pe om în animal se face te-așezi în rând cu soarta și adunat de spate mai scormonești toiagul de mituri și povești fântânile pe umeri prind rădăcini ori șoapte doar anotimpul știe să-ți numere din riduri și cerul te privește și-ți spune-n colțul gurii să fii argintul viu din mijlocul furtunii

Fără cruce omul îşi pierde orientarea. Sub greutatea crucilor adunate se îndoaie și universul; stelele cad, timpul adoarme beteag. Ce vrei să faci? Te întrebi dacă te poți lăsa de viață. Sângele îți urlă în urechi și gândurile par că sunt ale unui străin. Presimți că nu e bine. Poate că te înșeli. Ești un simplu muritor. Mutilezi conștient propria voinţă. Rămâi cu ochii închişi nu pentru revenire,  ci pentru uitare. Omenirea a fost invitată să-şi înfigă cuiele în trupul lui Hristos; să-şi topească forţa distructivă în oceanul iertării şi al vindecării. Ce fel de om ești? Ai vrea să poți spune că azi te îmbeți cu cel mai adânc ocean de iluzii. De ce nu? Timpul îl scurgi într-o apă. Pândești până și urmele. Poți rămâne argintul care strălucește contra vântului. Tu alegi.

peste poduri se lasă dimineți leneșe chipul cerului a prins riduri femeia își face culcuș din vânturi și așteaptă ploile să-i spele nopțile că doar nu setea aceasta i-a uscat gâtul și nici colțul lupului nu i-a oprit cărările  femeia învelește sufletul cu frunze cere iertare pământului și vieții sale timp de așteptare că doar nu foamea aceasta i-a uscat fruntea și nici șoapta sarpelui nu i-a alungat regăsirea femeia își ascunde tălpile rupte desenează un punct infinit peste poduri și visele i se duc toate

în dulapul meu de haine am ascuns un val nu-l cunoști l-am furat într-o noapte fără lună nu deschid ușa pentru că s-ar rostogoli peste mine biletele de papagal s-au îndoit pe la colțuri nu am mai vândut și nu m-aș pricepe așa că iau îndemnul tău ca pe o glumă să râdem de nepriceperea mea zici că pleci zici că viața se joacă cu mine brațul femeii mute face semnul crucii din trei în trei zile în numele tuturor iertarea să vină așa cum n-ai știut și poate că o scapi din ochi ei bine atunci voi deschide dulapul și fie ca valul să ne spele de pariuri

există multe situații în care adevărul îl folosim ca pe o unealtă. să fie de folos, ne zicem. să fie bine. să fie ascuțit și să rămână precum sabia după război. privim în jurul nostru, dar nu-l găsim. adevărul e ca un abur. cred că adevăr înseamnă tragedia prin care știm să ascultăm și să nu facem nimic. ceea ce vine după concluzie rămâne ca o dare de seamă. acceptăm să se lumineze stările conștii nței noastre pentru a concluziona că teama există, că durerea persistă, că fuga ne paște că foamea ne scoate disperarea prin toți porii. suntem eternii căutărilor. ce haos ne macină mintea atunci când căile sunt duble! și dubiile economisesc principii. oare? nu știu dacă există consolare istorică. s-ar putea să fie doar starea noastră de moment. poate că peste ceva timp vom spune că malurile dintre poduri sunt de culoarea noroiului. adevărul stă ascuns. de ce? e doar o știință a societății umane. cum o redă cineva în timpul său sau cum o scrie, rămâne ștampila pentru care justificarea cugetă.

un drum fugar îmi șade la picioare și-ar vrea să-i fiu un cap de viață ca o părere scade paloarea dintre noi mai stai o toamnă sau măcar cinci ploi și pîn’ la urmă calea-i zguduită de ochii ascunși și hoți printre cuvinte de îmi vorbești iubirea stă cuminte iar de îmi taci  știu aerul mă minte

Eu... diminețile de azi se fac ierni pe fiecare deget numerele au ieșit din mare s-au îmbrăcat în haos și au măturat nisipul în fiecare zi în care tu ai crezut că roua îți atinge talpa s-a despicat în patru calendarul din perete și porțile la care ai bătut stau închise pentru că te crezi unic și revendici cifra 7 mi-am luat urma focului cenușa explică drumul greșit pietrelor dar tot mai alunec nemuriri prin gânduri și lacrima despre care ți-am vorbit își duce în fiecare zi cuvântul în spate ca un păcat sau ca o normalitate tu îți desenezi diminețile pe ferestre aburite eu adun cioburile din prăpăstii tu descifrezi necunoscutele eu privesc la o nălucă în oglindă tu rostogolești senin o bilă iar eu mă visez zeița morții goală între două bufnițe scap printre degete înțelepciunea și viața doar oceanul acesta care-mi cântă la picioare pare să înțeleagă rostul nerostului meu privește tu nu răpești nopțile și insula ta îți admiră cifrele eu am insultat armăsarul cu opt picioare Odin iubea mai

umanul peţit la prima răscruce valul desparte o viață ce duce un gând o născare  o ploaie să moară o vreme un ceas  ori un vis ce ne doare în braţe de praf venit dintr-un mit mesaj entitate simbol despărţit de forme şi ape femeia priveşte dovada cum zace din sacru-n poveste

un drum fugar îmi șade la picioare și-ar vrea să-i fiu un cap de viață ca o părere scade paloarea dintre noi mai stai o toamnă sau măcar cinci ploi și pîn’ la urmă calea-i zguduită de ochii ascunși și hoți printre cuvinte de îmi vorbești iubirea stă cuminte iar de îmi taci  știu aerul mă minte eu sunt flămând în  versu-mi fără viață tu ești sătul de aur și verdeață noroiul s-a uscat pe tălpi și fruntea-mi este ruptă de întrebări și de mirări prea scumpe ce-ndrumă acum prea mândră-ți față hâdă? și prin ce gară truda-mi calcă strâmb? e vina mea desfrâul nu-l cunosc în flăcări prada pare prea cuminte

răzbunarea s-a prins în jocul funebru  s-a atins inelul de buza pământului  și iată cum toiagul singurului cuvânt de adio s-a prins ca un mărăcine în părul meu otrava ploii a secat metafora  hoți de buzunare au tatuat cu sticlele de bere pe glezne numele din vis.  din visul cui au răsărit maci negri? ah, nu mă întreba de ce speranța poartă negru în dimineața aceasta  mama și-a adunat spatele în ochiul meu stâng și icoana din sala mare are amprentele mamei pe ramă țipă morții chemările blesteamă iubirea tatălui meu și pe masă a rămas pastrama de oaie din copilăria lacrimilor mele nu mai plânge mamă în fericire visul se destramă

mereu ți-am povestit câte ceva pe ascuns ți-am așezat mere sub pernă m-am prefăcut că sunt Salus și fără să înțelegi de ce adun roua alergam precum un silen înaintea vântului și urlam de fericire că sunt tâlharul mării valul acela stă în dulapul meu de haine și nu am să-i dau drumul pentru că mă prefac în regina Babylonului înspre răsărit îți voi ridica o cetate din cele mai frumoase ploi din vise vom face răsăritul lumii și apoi o să privim liniștiți la ultima ninsoare hai gândule  hai stai nu auzi cum te strigă timpul? eu nu am plâns când am ajuns la malul tău sunt slujitorul urmelor bătrâne și în coate m-am scrijelit de pântecul cerului hai gândule  hai stai

în ora dimineții tale citesc vești cu parfum de pustiu și ce jalnică-mi pare acum seara pentru că parcă aud versurile tale așa cum au adormit pe plajă cum strigă spre simboluri  și cum roagă risipirea să nu plece nu te întreba unde ești în cercul tău nu pătrund visele și dacă ar fi să-ți povestesc despre timpul meu lipsă salamandrele și-ar dezlipi culorile pe un munte într-o zi pământul a ridicat mâinile spre mine și prin rădăcina lui am cicatrizat o poveste pentru că valul te știe și pe marginea acestui prag ți-a lăsat un nume într-o altă zi pământul mi-a căutat ochii dar ninsorile acoperiseră depărtarea și de atunci tot ninge mă ninge... nu știu

am ieșit în întimpinarea Lupului Alb asta acum o mie de ani și urletul lui mi-a tatuat pielea  în minuscule drumuri de munte de atunci îmi păstrez calea mă feresc de întâmpinări ascunzișul face bine la metafore și uite ce bine le pică umbra nu-i așa? am trecut de porțile imaginarului dar le petrec în fiecare noapte tu nu mai spune la nimeni secretul meu ai știut că sub pernă îmi ascund șoaptele și atunci când uit cine sunt nu vin la cascadă aștept să plece soarele și ușor ușor merg spre acolo unde mă aud regăsirea mă tulbură precum valul acesta din mâna mea dreaptă

mă întrebi de ce devenim bătrâni? să uităm de larma cumplită să ne înșelăm trupul cu aduceri aminte să mărunțim diminețile cu hrana nopților și așa aduși de ani să facem un colț bucuriilor și să râdem știu că e o înșelăciune la mijloc dar nu cântăresc paralelismul ce-mi cade pe cap ori de câte ori mă prăvălesc spre lume nu cântăresc neliniștea care-mi fuge prin sânge și nici kilogramele de vise spulberate tu nu vezi cum bate la geam brațul femeii mute? despre iertarea istorică îți voi povesti pe un covor de catifea lângă cenușa păsării Bennu lângă urletul Lupului Alb sau lângă sfâșietoarele pânze țesute în așteptarea iubitului te las să cercetezi viața dar să nu spargi apoi zilele pe care le-ai păstrat în colțul tău secret pentru că pe trupul meu umblă suflarea morții și n-ai să înțelegi de ce rosturile sunt legate cu sârmă ghimpată