Dorina Șișu

menirea noastră e de a ne pierde; să ne umplem vremea de căutări. căutându-ne devenim înţelepţi. şi iată o pierdere sublimă în căutări zadarnice, aiurea. o viață cu sens și miros de Sisif.  o viață a bastoanelor peste picioare. a iluziilor, dar mai ales a minciunilor. menirea noastră e să-i facem pe ceilalţi fericiți, iar noi să ne ruinăm cu zâmbetul pe buze, crezându-ne în cercuri luminați de Zei. chiar și atunci când ne găsim ne punem atât de multe întrebări încât ne ducem în primăveri să zâmbim a iarnă. asta nu ne duce nicăieri. dacă un om știe unde merge, ceilalți oameni vin după el. să-i afle cărările? găsirile? visele? sfârșiturile? dacă un om știe unde merge, ceilalți oameni vor intuit, și asemenea ploilor de vară, vor picura în timpuri fierbinți. mulţi vor spune că acest timp nu există, dar în mintea fiecăruia sălăşluieşte un gram de evadare şi un cinism lejer. cu acest cinism reuşim să călcăm în picioare slăbiciunea pentru a trece mai departe. poţi întâlni un nimic ori

dadaistul din tine nu se pierde pe coline îți vine perfect pe oase pielea lui sper să-ți placă lipsa cuvintelor otrava în supă nu ți se potrivește absolut ai pierdut numărătoarea  și tot absolut părerea mea de rău îți vine ca o mănușă în seara asta cocteilul are gust de mere să mergem la New York sunt puțini oameni care s-ar interesa de noi să dormim pe străzi în cartoane  acolo nu te întrerupe nimeni de la moarte sau din viață depinde ce-ți dorești  teoretic ne despărțim din cinci în cinci minute cât durează să rupi toate filele din jurnal? am întrebat-o pe doamna care plânge joia în fața bisericii de iubire și a început să urle diferite chestii despre popi  mi se întâmplă să mă ridic și un nebun să-mi taie craca mereu pic în curtea unei femei care-mi dă 10 euro să  mă car de-aia zic și te rog să mergem la New York poate prindem și ceva zăpadă 31 octombrie 2014

după îndemnul la moarte vine lecția fantasticului dintr-o carte cu miros de fum încerci să tragi concluzii pertinente atât de tare te lași dus încât te trezești suspicios și bolnav umbli desculț pe străzi cu nevoia de cuvinte atârnând de spate câinii te vor urma  în strigătul lor te ascunzi  faci cumva ecou în tine din prelegeri universitare asta nu-ți ajută la nimic dar măcar tu consideri că te îmbeți cu dialoguri deștepte 31 octombrie 2014

te consumi și oftezi eu prefer să plimb copilul autist din mine încalț nevoia de libertate în bocanci de armată apoi desenez cu lumânările pe asflat și fac ceruri  să mă cred Zeus fredonez non, je ne regrette rien până mi se umple pumnul cu idei fac semn de stea pe fruntea regizorului tău mort  cu aceeași cenușă din care mi-am scuturat picioarele înainte de-a merge ideile vin în joacă și tot așa se duc pe apa tulbure în care urlă animalele pe retinele trecătorilor din gări pentru că ei se duc acolo unde tu nu ai chef din jalea timpului cu multe cute mi-am făcut o fustă scurtă am tăiat în franjuri pozele cu mine goală și le-am făcut colaj la pub-ul de peste drum nu sărbătoresc nimic am prea multe idei care m-au pus cu botul pe labe al dracului șarpe ce tare mă strânge de limbă Dublin 29 octombrie 2014

oare de ce să plângi? de ocazie sunt clătinările de care vorbesc toți arată-mi pe cineva care nu se clatină și-atunci abia am să cred în toate semnele de întrebare dar fără răspunsuri nu  mă întreba ce-mi doresc  sunt în stare să-ți fac ditamai lista te-ai plictisi citind la ea  poate că unele din dorințe sunt comune ai să-mi spui că semănăm întreabă-mă ce nu-mi doresc îți voi răspunde printre picături de anotimpuri printre ore trecute de fix printre oameni și printre degete răsfirate spre cer melancolia asta nu a omorât pe nimeni doar că ciugulim împreună dureri fără să privim înainte ca doi pieduți să închidem ochii? ok dar înainte toarnă ceva în cănile astea de ieri și-apoi ne vom pierde în urlet pe valuri 30 octombrie 2014

mă faci să râd cum arată o cioară beată lângă o mașină de scris? ce căuta ea acolo? litere? hârtie? tuș ori vreo muză? de câte ori suferi îți aduci aminte de Larousse de ce te ascunzi în el? dacă mergi ceilalți oameni oricum vin după tine dar tu să ascunzi cărările găsirile visele sfârșiturile în batista doamnei ori în buzunarele mele rupte eu spun că timpul nu există în mintea ta sălăsluiește un gram de evadare cu cinism calci în picioare slăbiciunea ta pe a mea am dat-o de pomană acum stau lipită de un zid și nimeni nu mă imită așteptarea are aroganța ei timpul are răbdarea lui vremea are grijă să te aibă și tu să te duci cu viața  să dai piept cu tine-n oglindă să te copleșești la dracu cu încercările ca niște lanțuri la picioare dacă nu mai poți nu aștepta nimic nimicul nu socotește în minus împarte cu mine petalele astea de jos oricum nu le vrea nimeni ce zici? 30 octombrie 2014 Dublin

pe cine întrebi de grabă?  femeia ta cu șolduri nu știu cum  a spart insula-n patru a dansat cu irlandezii până dimineața și după 40 de ani s-a apucat să scrie poezie zice că-l aude pe Joice în vis îi reproșează ceva despre o față de masă chestia asta i se trage din copilărie  marele poet a fost prima oară mic apoi s-a făcut mare dar el nu știa iar tu vorbești sarcastic despre splendoarea Hebolei când eu stau ghemuită de frig pe toate urmele astea lăsate de vikingi când eu le murmur în fiecare zi victoriile mari în bărci mici dar lasă furtuna dintre noi doi pe-un bilet... am furat Exeter pentru 500 de ani doar așa să mă pierd de mine într-un definitiv ocean ce-ți pasă? 29 octombrie 2014

vina mea? o vibrație aberantă care zace în zece blănuri  ce verdict? care viață? mi-am adus aminte de pasiunea furtunii de vară și-am comparat starea ei cu viața ceilalți oameni urmăresc încotro de duci  îți numără avuțiile și așteaptă să te golești de suflet să le dai mâinile tale pentru a se ruga dublu stai că iar am scăpat pensula în culoarea asta roz așteaptă să-mi vezi noaptea pe pânză de iarnă 29 octombrie 2014

am plagiat plânsul femeii, dar și fericirea ei m-am pomenit că plagiez natura ba eram furtună, ba eram ploaie, ba eram ninsoare, eram… apoi când a venit vremea iubirii am iubit dar am văzut că multi oameni au iubit am fugit de mine undeva departe am cărat de speranțe și de vise într-un geantă veche căram de mine și de nopți  și de buzunarele mele rupte am plagiat libertatea doar o secundă sângele m-a durut și fruntea a început să-și sape vremurile l-am rugat pe Dumnezeu: -fă-mă din nou, dar din alt lut -fă-mă mută și fără mâini -să nu-mi pot scrie gândul acesta nebun -fă-mă cu inimă rea, fă-mă haină -fă-mă Doamne, din nou, dar din alt lut și Dumnezeu m-a făcut, dar lutul era același pentru că mi-am plagiat propria naștere mută și fără mâini inima, sângele, durerea, vremurile, anotimpurile până și fruntea asta săpată de vremuri erau tot ale mele din cealaltă eu din care murisem aveam același vis de o mie de ani: - ce este poezia? spune-mi! hai, spune-mi

cobori pe frunze  sensul cuvintelor este de fapt o amintire cobori pe nopți să furi o stea doar închipuirea se face vis cobori un zâmbet să-ți vezi sângele cum rostogolește viața cobori pe iluzii și chipul se face fugă pe străzi umblă un înger  coboară peste oameni cu aripile rupte noimebrie 2009

toamna miroase letargic culori de frunze intră în ochi un parc și galbenul lui susțin un clopot în vârful nebuniei  din senin un țigan se apropie și te atinge -tanti dă o ţigară. hai tanti dă și mie o țigară te ridici și vrei să pleci ignori toamna ignori vocile te ignori chiar și pe tine ce simte mama care-și plimbă pruncul? în dreptul bisericii te închini copiii aleargă femei cu sacoşe  oameni grăbiți pe trecerea de pietoni babele rujate au pălării și privesc indiferente tu nu ai decât o toamnă în față -tanti dă o țigară. hai tanti dă și mie o… -bă băiete nu vezi ce toamnă-i afară? -ce-am io cu toamna tanti? ai bani? dă și mie un leu… toamna miroase letargic unde să fugi din galbenul ăsta nebun? noiembrie 2009

frigul intră în sânge merg în gol dinţii sunt de gheaţă zgomotul de maşini este infernal figuri triste de oameni grăbiţi ocupă toată strada merg…merg…merg vântul îmi bate în faţă în fiecare dimineaţă sângele-mi îngheaţă picioarele sunt stânci degetele sunt pământ și-mi tot spun „totul este bine” îmi vine sa dansez vals nu ştiu de ce se vede azi așa de limpede cimitirul noiembrie 2009

pentru fiecare clipă un dor plânge ca un dulce început din copilărie cerul a coborât din priviri în plânset amintiri străvezii clatină umbre duce vântul departele departe și el devine fiinţă pierdută adie o şansă prin păr de rămas bun. noiembrie 2009

umbra de veche  timpul schimbă din clipe  și le împarte în stânga  pe amintiri vântul și ploaia în dreapta mea un singur punct de care mă agăț doar apa rămâne să curgă împreună un curs de o viață noiembrie 2009

în mijlocul vântului întind corpul gol ochiul mi-e spațiu iarba mi-e ochi am dispărut în respirația unui străin iulie 2009

în cifra doi ne moare un trecut tu trist el gol îl treci prin infinit genunchiul șade vrea pământ şi ploaie un doi privește răstignit la mine cuvântul suflă pustiit finalul egal cu vidul prin absurd dă doi o rezultantă nu prea înțeleaptă doar unu ține-n sânge doi cu noi

Să nu taci. Respiră alături de mine. Aerul acesta poartă culorile tale. În singurătatea mea te aud, te caut. Te găsesc în tot. Pe un fundal purificat dau deoparte nisipul şi la capătul unui efort, în mijlocul amputărilor, te veghez şi te aşez în mijlocul universului. Nu te alinia în faţa cuvintelor plânse, mi-ai spus. Zidul acesta îşi caută sprijinul în aşteptările mele. Sunt mereu lângă tine. Să nu-ţi fie dor. Dorul tău se alintă cu dorurile mele. Nu mă aştepta. Nu plec niciodată. Am rămas în colţul gurii tale. Poate am trăit cândva cu toate bucuriile universului si acum simt tristeţile lumii. Trăieşte ca şi cum ai trăi în mine. Vom căpăta iar viaţă împreună. Viaţa e oricum doar o simplă alergare prin moarte. Dacă tu eşti un munte de nisip, eu mă întind la poalele tale aşteptându-ţi căderea. Vom pieri împreună, tu încercând să găseşti pământul, eu înălţând căderile  tale.

când nu pot să scriu mă aştept un om a lovit alt om nu are timp de lucruri ce e mărunt nu e și mut iar ceea ce vorbește nu e viu tristeţe grabă jelanii trădări vise timpul altui om îți aparține dar tu nu aparții nimănui pustiul sărăcește ruga

tu cavaler  în jos mă strigi citesti din soartă  și-o renegi tu vrei în palma  mea să plângi iubirile în vin să-'neci iunie 2009

de-ar fi să tac nu te-aș atinge de n-aș privi nu aș mai plânge de-ar fi să strig nu m-ai ajunge de m-ai găsi nu aș mai curge. iulie 2009

După o mie de ani mă nasc iar apă de munte. Mă logodesc cu viața. Printr-o minune împletesc această coroană în doamnă. Dintr-o sete nebună mă las dezlănțuită de furtuni, de clipe, de cuvinte. Las aceste minuni să înceapă a-mi despica destinul în două, în trei, în mii de bucăți. Las această apă care sunt, care-mi curg, să-mi arate nemurirea. Las această viață să-mi sărute urmele uitării. Emoția noii realități o am în gând. În mine ating posesiv vârful mirării într-un capat de drum. 15 iulie 2009

nu-mi ajunge să calc în picioare tăceri prin mâini îți ofer dureri e a mea? e a ta? nu știu și nu-mi pasă doar o clipă privește mă săruta și pleacă clipa iubirii devine firească. 15 iulie 2009

abstract de culoare eu înger-fiintă sunt alb sau albastru repar conștiintă. 13 iulie 2009

o jumătate de infinit  în partea bună a cercului se rostogolește împreună cu mine în mansarda vieții acolo am pus la uscat firele de iarbă culese de pe tâmplele tale bila a intrat la apă s-a maturizat într-un ochi de ocean pe rechini nu-i interesează jocul de glezne trosnesc în sânge închipuiri apocaliptice și ploaia a devenit o insistență flămândă parafrazând nebunia în curtea lui Erasmus faraonul așteaptă înțelept praful uitării a rămas loc liber pe ultima treaptă în dreapta lui soarele a blestemat un oraș am să mă întind puțin și-am să mă prefac  piramidă

viața mea nu se stinge ca o lumânare de când a apărut am fugit nu cunosc așa cum nici tu nu cunoști ce vreme o să fie mâine ori dacă mai ai trepte de urcat în joia următoare barca mea nu e de pescar are o scândură veche de nuc și uite așa pe burtă am trecut oceanul în partea uitării așa se numește insula asta de unde-ți trimit scrisorile în plicuri roz n-am cântat niciodată în public recunosc spre rușinea mea că am plâns o da sunt femeie dar lirismul din paharul cu irish whiskey mă face să pierd realitatea printre degete și apoi ce dracu să facem cu ea? doare oricum atâta cât e cât a rămas din viață s-o bem să o facem praf  mama ei de viață 

arată-mi cu degetul ceva uman și-apoi să-mi spui care-i treaba cu faza lungă sau scurtă oamenii sunt făcuți dintr-un aluat imposibil chipul uitării a suflat să le dea viață după noi tot uitarea rămâne nu vreau să-mi povești chestiuni siropoase din patul tău de puf alb și moale coboară din scaunul de rege lasă-ți picioarele în nămolul ăsta numit virtute bea apa unui izvor secat de o mie de ani și apoi dormi în fiecare noapte pe frunze capul să-l așezi pe-o carte și când ți-o fi mai bine fă definiții despre progresul omenirii și regresul sufletelor pe cine interesează iernile julite în coate? nu disperarea este punctul de plecare și nici grandoarea inteligențelor voastre matematice în campanii electorale nu scriem poeme homerice rămân în haită cu lupii în casele oamenilor miroase cumplit mucegaiul măăăă  nu urla în liniștea asta mută...

am văzut că stați de vorbă și am venit nu cu multe la mine drumul e lung și plouă de două zile ați vorbit de mâncare și de săraci de răzbunare de amintiri dar eu ce cadou să vă aduc? de pe drum am adunat niște șoapte străini care cântau în neștire fericirile altora alții mi-au dat pumni și vorbe de ocară însă nimeni nu m-a primit nu m-a privit în ochi să vadă că nu-i am nu mi-a dat o coajă de pâine să vadă că am gura astupată cu un sac de rafie am rămas doar cu șoaptele acestea depuse pe tălpi dacă mai aveți puțin verde l-aș pune pe urme la întoarcere pentru că vedeți voi prieteni am venit să stăm de vorbă dar am uitat...

De două zile Nu mai simt nimic. Destinul râde Te prefaci în scamă. Ieri s-a întâmplat… Astăzi am călcat în balegă, Și mâine voi călca în ea. Telefonul sună continuu în birou Îmi ascund urechile. În neștirea mea Aflu de neștirea altora. Părul îmi cade Ura îmi creşte. În gât am un pietroi O stâncă am în cap Mă doare aerul ce-mi intră pe nas. Am uitat tabla înmulţirii Învăţ şah. Îmi creşte păr alb. Miroase a silă și-a morți. Sunt un măscărici bolnav. Cumplit miroase mucegaiul. Părul îmi cade Ura îmi creşte.

Dintr-o mişcare scurtă Misoginul a făcut un inventar La cuvinte și la curve Înţelept a revendicat femeia A declarat război la etichetă A eludat romanul textualist Printre bale postmoderne. A hulit bunul simţ Până la propria-i ură, A regulat sensibilitatea unei lacrimi Până la ultima literă din numele său Misoginul îşi vinde trupul străinilor Violat de abstract Într-un scaun de rege. El striveşte trupul, domină mintea, Calcă-n picioare verbul model, Scuipă mirosul trupului său Din el înspre el. Privind azi la misoginul acela Pielea se retrage în oase și sângele se-adună grămadă. Te întreb azi: cât ține frica? dacă nu mai pleacă? după starea asta vine o altă frică, aia de penibil. și-apoi unde să ajung? nu ajung nicăieri decât mai departe ca departele tău, dar atât de aproape încât mă sufoc de mine.