Dorina Șișu

mama nu știa să cânte doar atunci când plângea, părea că se roagă, dar blestema blestema „nonsensul” de a-și crește singură copiii blestema neavutul pentru care lupta în fiecare zi până la sânge până când i se toceau unghiile pe mormântul care urma să-i curme fericirea uite, chiar și-n vremurile astea avansate, semănăm cu jupânii lui Caragiale alții cu figurile disperate ale lui Munch că nu-și pot imagina cum o pisică ar mânca stele și nici că profesorul și-a lecția din inerție sau din pricina salariului, că are omul obligațiuni severe; a copilului de-acasă care-l întreabă de dulciuri deci alt „nonsens” venit din purgatoriul inocent al vieții acesteia frumoase că pân' la urmă tot în Pub te oprești să bei, să înjuri, să te desparți de credința în God vreo 5 minute să te holbezi peste umăr la tabloul din perete care ilustrează ceva din epoca renascentistă să-ți calculezi intrările și veniturile pe luna asta de iarnă de parcă nu ar fi fo

am căutat prin colțurile buzunarelor, prin tot cartierul, am căutat și în centrul orașului o jumătate de sticlă în care am lăsat un vis neterminat că acolo se făcea a fericire infinită se făcea a viață cum numa-n basme se povestește era cu îngeri și veri nesfârșite cu oameni care nu fugeau și nu plângeau am căutat pe coasta de vest, pe coasta de est, dar vapoarele erau deja plecate hăt, că abia se mai zăreau pescarul în larg vorbea cu leul lui de mare toate erau așa de departe și n-aveam pe cine întreba dacă eu sunt chiar aici, dacă ei m-or vedea ori sunt din acel vis, din acea jumătatea de sticlă ori sunt deja așa...o dispariție născută și nimeni nu mă știe, cum nimeni nu mă va chema pe-un numele mic

nu m-a văzut nimeni când am despicat o duminică-n două i-am scos inima și-am ridicat-o pe vârful degetelor cerului să o vadă sufletului să o regăsească. nu m-a văzut nimeni când am ascuns o toamnă i-am pus căderile în buzunarele mele și i-am promis un verde de primăvară. nu m-a văzut nimeni când am sărutat groapa am adâncit cu fruntea plânsete i-am ascultat cumințenia păcatului bând mustul plinătății din mine. nu m-a văzut nimeni când am iubit nu mi-am tras pașii din fața loviturilor pentru că ele au fost mai adânci ca petele umane și ca urletul acelei duminici despicate. 10 septembrie 2018

Zile și zile. Anesteziate în gânduri. Mergi pe același drum la job. Te gândești la John să-i dai un rol, te gândești că ai plecat la același minut ca ieri, te gândești că ești în tricou. O albină se prinde în părul tău. O lași acolo. Ce rost are să duci mâna în cap? E doar o albină cu un ac la îndemână. Îți dai seama că mergi repede și că deja ai obosit după o sută de metri. Te domolești. În fața ta vine aceeași femeie ca ieri, ca alaltăieri, ca răs...de un an, o femeie în același loc. oamenii din stația de bus sunt tot ăia de ieri, de alaltăieri, de răs...de un an. O zi anesteziată. Nu excentrică, nu plictisitoare. Vremea e altfel. Gândurile-și păstrează cumva totalitatea. Tu ești între totalitate și marginea ei. Îți repeți de un an și ceva: sunt bine, sunt sănătos, sunt. De ce să fugi? De ce să cauți rolul lui John? De ce-ți vine să termini romanul ăla de-i zici „proștii” când nici măcar nu te-ai gândit la un subiect care să curgă. Uite-te la Cormac McCarthy, dar nu te uita la Gunt

într-o zi am găsit o mască tristă pe stradă. John a spus să nu o ridic. era lipită de asfalt, dar culoarea ochilor ei, conturul buzelor, sprincenele ridicate a mirare și lacrima care se oprise în colțul acelei guri...toate mă obsedau într-o secundă cât o amintire în 20 de ani. am ascuns masca în buzunarul meu. am dus-o acasă și i-am povestit despre: viață și capriciu, despre femei și modă veche despre fericiri și trădări dar și despre iubire, infatuare, apa de râu, speranță și moarte în mintea lui John eram cu siguranță un nebun care credea în magie. nu m-a oprit și nici nu a încurajat dialogul meu cu masca pierdută. el fuma și sugera normalitate. eu vorbeam unui actor care-și pierduse rolul. un rost demodat. un eu suspendat. și-mi luneca-n sânge actul dramatic al fiecărui rol. un sufleur care purta la gât colierul de lacrimi al morții. sau al iubirii. ce sculptor de vieți și-ar abandona muza? profesorul a devenit o blană de urs într-o cabană de munte. da, am să scriu despr

A apărut, la Editura Singur, volumul „Jurnalul pacientului englez & confidenta irlandeză”, semnat de Ștefan Doru Dăncuș și Dorina Șișu

o întrebare sapă adânc în tâmple o iarnă care va să vină o aflare care am s-o aflu o întâmplare pe care o s-o întâmpin o iubire care am s-o fac iarnă o iarnă care va să vină vara în care m-am născut sau am murit în care m-am pierdut sau regăsit în paharul de vin roșu o mirare sapă adânc în suflet depărtări cu rădăcini în formă de zâmbet.

...de vrei să faci iubirea iarnă înseamnă că albul vrei să te cuprindă o stare de înțelepciune precum cea a pescarului bătrân din Dublin o stare de împăcare cu tot ceea ce nu ai putut înțelege într-o viață care pare acum atât de scurtă și atât de fragilă puritatea albului e liniștea iubirii nu frigul, nu zăpada, nu țurțurii care se scurg atunci când soarele insistă nici furtuna care... e atâta simplitate în jur că nebunia fugii după existență pare inutilă și-atunci? da, vrei să privești la muțenia muzei pe care ai prins-o cu sufletul gol da, vrei să crești în inima unei rădăcini da, vrei să curgi în iubire atât de alb și mereu atât curând

vorbeam cu John aseară despre straturile de fericire la un pahar în pub-ul lui Simon el mă ascultă mereu cu un zâmbet trist și știu că nimic nu crede zice el că nu înțelege de ce-mi pierd timpul explicându-i banalități pe care nimeni nu le poate pune în practică adică, zice el, nu e ca și cum ai pune pe tine 10 sticle goale de whisky că doar știindu-le goale ar simți cumva o fericire în el dar eu vorbeam cu John aseară despre straturile de fericire pentru că în urmă cu două seri s-a dus în centrul orașului s-a urcat pe un pod și a vrut să se arunce-n râu l-am întrebat de ce a făcut asta și el a zis că din cauza mea. înțelegi? din cauza mea. adică voia să afle fericirea când un străin avea să-l apuce de tricou să-l împiedice să moară dar John nu avea tricoul pe el să-l apuce de pantaloni nici pantaloni nu avea l-am întrebat zâmbind ca un apucat de ce era-n chiloți nu știa era de fapt beat mort dar a știut în toată beția lui că dacă cineva îl v

în miezul vieții  în dimineața unei duminici verzi am alunecat spre capătul cerului așteptând un miracol despre care auzisem printre oameni i se spunea „dragoste” mă uitam în stânga și-n dreapta crezând că are formă ascultam  crezând că are voce era atâta liniște că nu întâlnisem în toată viața și era atâta lumină dulce și caldă încât zâmbetul nu-mi dădea pace am așteptat „dragostea” până când mi-am dat seama că  ceea ce nu vedeam ceea ce nu auzeam dar totuși... ceea ce liniștea și lumina săgeta în sângele meu se numea dragoste

când toate lucrurile se leagă între ele când amintirile fac lanț de sentimente în sângele tău matematica se face un copac plin cu flori din rădăcini pătrate cu vârfuri de ramuri care ajung pe drumuri înalte la care privești visător  cu sete de ceea ce-ai vrut să devii încă de când erai un copil când toate lucrurile s-au legat de tine și ochii tăi au lăcrimat a fericire iarba de sub picioarele tale parcă un ocean limpede s-a făcut și te duce așa-n depărtarea plăcerilor de-a trăi viața pe care o ai  și pe care timpul ți-o dizolvă-n sângele tău  umblător prin raiuri iar tu  tu pofticiosul râsului cuminte te înalți în vârful picioarelor să atingi cu nasul norii care desenează destine  Dublin,  13 iulie 2018

în vara asta a crescut un pom cu șapte rădăcini pătrate cu șapte aripi zboruri sărutate să le tot bei cu vin șapte pahare în șapte seri de vară insulară în vara asta ne-am scăldat în doi cu două cărți-poeme despre noi și ne-am jurat ca pentru prima oară iubirea lipită pe-o scrisoare ce-n altă viață o găsim apoi unde ne-ascundem visele de noi... sub pernă sau adânc prin buzunare

Miercuri, 10 ianuarie, 2018, 14:41, Dublin așteptători suntem toți. unii fără voia lor. alții cu voia altora, iar ceilalți doar din dorința de-a aștepta toată viața ceva, care de fapt le vine, dar sunt prea chiori să și vadă. poate că după ce moare așteptătorul, lumea înconjurătoare va remarca absența lui și va vorbi îndelung și apăsat despre asta.  și apăsarea este egală cu revolta. adică dacă ești prea apăsător, înseamnă că ești destul de iritat. dacă ești mai moale, înseamnă că ești ardelean. ha, ha, ha, ce glumă!  iată un nou concept: posesivitatea și războiul de independență al românului față de animalul insulei. merge? ca nuca-n zidul chinezesc.  astea-s probleme de gradul zero barat. dacă nu există, ar fi bine să se inventeze.  mă gândeam, într-o singură noapte, cum ar fi dacă omul ar avea puterea să se împăieze cu propriile amintiri. de ce zic asta? simplu; nu există zi dată de Dumnezeu să nu ne gândim la ceva de ieri sau de-acum 20-30 de ani. e mai comod așa, zic

am învățat că mereu învăț ceva, apoi uit. că orice faci bun pentru cineva se întoarce împotriva ta. am învățat că nu există prieteni adevărați, nici păcate și nici blesteme. am învățat că fericirile sunt întotdeauna strivite de alții și că plânsul tău rămâne mereu un secret. am învățat creativ și periculos, dar am uitat să țin minte lovitura cea mai de seamă, așa că uite-mă: un pasiv inocent pe un drum care presimte. presimt rănile și vicleniile. nu mă apăr. tac. le tac. le întorc cu fața spre lumină și spun că sunt frumoase. cumințenia, cred cu ardoare, cumințenia în fața vicleniilor, este cea mai corectă armă. energia ta devine un calibru personal, al iubirii sau al acelui ceva pe care îl vei uita a doua zi, pentru că abia l-ai învățat azi. niciodată n-am avut destulă putere încât să-mi imaginez o lume bună. lumea e lume. nu o pot ierta pentru că nu mi-a greșit cu nimic mie, ci lui Dumnezeu. nu o pot ierta, dar o pot iubi. cum poți iubi pe cel care te urăște? fără un răspuns la

Vineri, 05 ianuarie, 2018, 11:11, Dublin cum e să simți „la nivel primitiv” o dimineață ploioasă? e o idee bună. nu zic de cazan, zic de a simți primitiv, dar suntem atât de dificili încât mi-e teamă că nu vom simți mai mult decât frigul cum pătrunde în oase. voi ați pus bazele unui partid într-o joacă, o joacă naivă care vă descătușează și vă face liberi. cred că dacă ai face cazanul ăla de horincă pe tarlaua reginei, ai deveni primul pacient horincar-engleziastic demn de cel mai mare trofeu căzăncesc. problema e cu materia primă. adică pruna sau din ce faci horincă? n-am văzut pruni pe aici. doar meri. și ăia cam rahitici. va trebui să aduci tot din România. partidul vostru are mulți președinți, așa că nu vă duc eu grija. vorbesc de grija aia de pe umerii voștri. miracolul e necesar. în viața fiecăruia, măcar o dată, a avut loc un miracol. treaba e că unii nu-l prind. holbează ochii și-i zic minune. sau altfel. oricum, treaba e că poți avea un miracol dacă vrei sau crezi în el.

sttt, ascultă Doamne, florile cum râd și spune-mi care vrea să-mi fie-n vis a mea pe veșnicie. sttt, ascultă mamă, povestea unui galben el se credea a fi un cal, un murg dar nu am vrut să-i spun că-i trandafir așa că am tăcut și-acuma fug să văd ce face colo în grădină. sttt, ascultă tată, pașii mei sunt mov m-aplec ușor în față tu crezi că am să zbor? cel alb de-acolo, da, e fluture sau ce-i? mi-l prinzi? te rog în brațe să mă iei să-i spun că mâine îl aștept în zori. sttt, ascultă cerule, la tine sus sunt munți? să-mi iau la noapte florile sub pernă? să-i spun amicului meu Tom, că-i mâță că el tot sare sus pe lustră crezând că-i liliac sau cine știe ce în mintea lui chiar miaună a lup firește. mă-nchin cu Buni, râd, îmi spun: „Doamne păzește” și fug degrabă iarăși între flori. sttt, ascultă omule, n-ai vrea măcar puțin în lumea mea să te cobori? că te-aș servi cum știu mai bine cu o dulceață bună de afine!

când crezi în ape reci și-n infinit că-ți scaldă sufletul în ochi de salamandră crudă apleacă-te puțin în alinări pune-ndreptu-ți pocalul ce inima o-mpacă când ochii mei pe somnul tău veghează când inima-ți tresare-n vis a joacă eu te cuprind în ochi așa cum ești ah, dar nu povești în van se spun acum și poate că nici mâine umbra-ți din ochi nu piere dar sacre-mi sunt cu tot aceste clipe-n veci o flacără ce arde pe tâmple suspinând și spune-acum iubite că-n infinit fugim.

umbra mea din dialogul tău e umbra măștii pe care alții o poartă circumstanțe conceptuale așteaptă busul de la ora 8 a.m. și nu-mi pot imagina cum umbra mea vorbește în spiritul legii în cartier au rămas babele cu amintiri frumoase despre copilăria mea despre iubirile lor și mai ales despre războiul în care rușii le căutau pentru plăceri sexuale nu-ți trebuie un motiv să deschizi gura în fața tipilor apretați de false maniere nu-ți trebuie o umbră de care să te jenezi rămasul pe loc repaos necesită curaj fără bale la gură fără unghii mari și apropo: fără bune intențiuni de maltratare a imaginii de profil fie ce-o fi dar lucrurile sunt interesante totuși atunci când arunci ochii pe cer și vezi inimioare în timp ce mâinile ți se bălăngăne pe lângă corpul obosit în timp ce inima a rămas mult în trecut în timp ce te-ai cărat mult prea mult în viitor și când telefonul îți sună apocaliptic în gentuță bufff, totul se rupe și se cade să răspunzi amab

pe coastă se schimbă lumina din partea stângă în partea dreaptă ploaia bate de sus în jos iar pietrele sunt aceleași ca ieri bocancii tăi împușcați  au făcut pact cu pantofii damei în dulapul de nuc găsești fusta de care mă întrebai  iar cele trei nuci verzi alea pe care mi le-ai dat în fața bisericii  când aveam 7 ani le-am așezat sub scaunul lui Dumnezeu pe coastă se schimbă lumea  cea de dincolo trece în cea de dincoace iar primăvara și-a ascuns în ochii mei toate florile de cireș nu vrei să mă întrebi ce nu vreau să-ți răspund că uite cum bat clopotele  a viață a iubire  a moarte a război  ...dai ochii peste cap și nu ignori prăpastia de promisiuni dai cu piciorul în fundul virtuții și râzi că nu rabzi și fugi că nu știai să lupți și mai pui o mască peste ochii tăi obosiți să plămădești o mare de trecere pe coastă am făcut un pas în plus oceanul m-a cuprins de tâmple și mi-a sărutat răsuflarea. 23 mai 2018 Dublin

ești un tânăr adormit invers care vede viața ca pe ceva bun ești decis să nu fii indecis în planurile tale de viitor și chiar dacă mă privești mirat cu un pahar de vin pus pe jumătate tot nu-ți voi spune numele meu pentru că eu nu am să-ți spun cuvinte pe bază de săruri marine cina o servesc la aceeași masă veche acoperită cu o mușama tăiată pe alocuri în mijlocul căreia arde o lumânare drumurile mele sunt aceleași în fiecare zi și paharul din care beau a rămas mai mic datoria de la pub s-a mărit  vânzătorul de ziare se face că nu mă vede oricum în centrul orașului se dă Metro Eirean pe gratis și fericirea aia de care-mi scrii cu atâta lejeritate o găsesc fără să o caut și fără scrupule iar dacă spui un thanks mai primești și zâmbete tot pe gratis vezi tu bătrâne ofițer de paradigme dacă lași gândacul să te asocieze cu un nume s-ar putea să devii un filosof fără amante așa că spune-mi Eva  cea care ți-a intrat în buzunare să-ți sc

lângă cizmele ofițerului Grig s-au așezat pantofii doamnei niște pantofi de lac în culoarea macului care plângeau lingvistic doar râul Liffey din mijlocul Dublinului poate să-ți spună adevărul și despre tihna pescarului înainte de a aduna în pumnul lui noduros  o margine de mal și un val apoi a înghesuit o iarnă în spuma insulei a plămădit-o în trifoi și a rostit ultimele cuvinte de Sf. Patrick  înainte de a da cu toiagul în pământ nu mai plânge nimeni, man că și amintirea are uitarea ei iar pantofii de lac sunt halucinațiile adunate pe blana mătăsoasă peste care s-au spart sticlele de whiskey dincolo de fereastră s-au adunat vulpile  șerpii se odihnesc pe fruntea ofițerului  iar hienele mănâncă din mâna lui dreaptă

până ajungi să înțelegi timpul te roade în sânge frica te bântuie așteptarea precum o zi rușinoasă te agiți în lumi trecătoare te uiți la tine-n oglindă oftezi râzi și cazi o poveste neagră a întins un covor mistic într-o ploaie grea și uite cum mergem într-un exces de voiaj nesătul și curios în cimitirul viselor cu o cruce în brațe cu ochii ofiliți așteptând să ne cuprindă extazul

Joi, 10 mai, 2018, 12:17, Dublin uite că se poate să atingi entuziasmul din depărtare. da, sunt și oameni. printre oameni. tiptil strategia proștilor dă roade. intelectualul privește cum se ung roțile. osul e mare. carul e mic. mai fură niște agoniseli de la popor și basta. orice guvernare are cetățenii ei. ai României sunt neschimbați. nivel, evoluție = nivel, evoluție (se deschide o liberă paranteză europeană cu dobândă de 99% ), piei de om, coate de pensionari, alegeri și gata. nebunie. paradox. ce lirism? guvernare să fie...și pe lângă, undeva peste gardul de sârmă ghimpată, suntem noi. privim. 

am legat un țărm de ultima furtună am legat picăturile de ploaie de jur-împrejurul insulei la mijloc am prins cel mai înalt val și-am făcut un cort viu pescarului meu de-acum știu că liniștea e singură așa cum iubirea mă plimbă prin eu-l și prin tu-ul  acestei depărtări din suflet de-acum știu să citesc anotimpuri care mă leagă și dezleagă într-un șotron configurat în trifoiul plin cu rouă de-acum știu și merg același pas pe loc într-o suire nemuritoare cu pescarul bătrân și insula mea verde de-acum știu că tot acel timp de care n-am știut e tot acest zâmbet din furtună am legat de mine un fluture și-am prelungit o zi cât o viață 15.05.2018, Dublin

sunt momente când îți aduci aminte de alte momente sunt cele care au trecut și când au trecut nu te-ai gândit că or să treacă dar azi când ai ieșit la o țigară pentru că nu era nici ploaie nici furtună și nici nu ningea te simțeai bine în pielea ta bând încet din cafea și trăgând din țigară ți-ai amintit de momentul ăla când erai la pescuit sau când leneveai la soare după trei ore de urcat pe munte ori atunci la festivalul berii când beai bere neagră acum scuturi scrumul lovind țigara de scrumieră și nu gândești la nimic doar privești cum cade iei o gură de cafea și-ți place mai iei o gură că parcă nu a fost de-ajuns cea de dinainte privești așa în fața ta și gândești iar la momentul ăla plăcut cu pescuitul și te întrebi de ce atunci nu te întrebai că va veni un moment când te vei gândi la el se termină cafeaua și țigara și-ți dai seama că ăsta e un moment plăcut pentru că ți-ai amintit de unele că vor urma alte clipe pe care le vei ține minte și p