jurnalul pacientului englez & confidenta irlandeză

Miercuri, 10 ianuarie, 2018, 14:41, Dublin

așteptători suntem toți. unii fără voia lor. alții cu voia altora, iar ceilalți doar din dorința de-a aștepta toată viața ceva, care de fapt le vine, dar sunt prea chiori să și vadă. poate că după ce moare așteptătorul, lumea înconjurătoare va remarca absența lui și va vorbi îndelung și apăsat despre asta. 

și apăsarea este egală cu revolta. adică dacă ești prea apăsător, înseamnă că ești destul de iritat. dacă ești mai moale, înseamnă că ești ardelean. ha, ha, ha, ce glumă! 

iată un nou concept: posesivitatea și războiul de independență al românului față de animalul insulei. merge? ca nuca-n zidul chinezesc. 

astea-s probleme de gradul zero barat. dacă nu există, ar fi bine să se inventeze. 

mă gândeam, într-o singură noapte, cum ar fi dacă omul ar avea puterea să se împăieze cu propriile amintiri. de ce zic asta? simplu; nu există zi dată de Dumnezeu să nu ne gândim la ceva de ieri sau de-acum 20-30 de ani. e mai comod așa, zic. dacă ar fi să te gândești în avans, adică să-ți faci ziua de mâine de azi, nu-ți iese. asta-i garantat că am încercat-o. monșer, parol, am scris pe hârtie: fac asta, asta, asta și asta, ei bine, a doua zi am făcut: aia, ailaltă și cealaltă. nimic, dar absolut nimic din ce-am gândit ieri, nu am făcut. că așa o fi vrut providența. poți îndrepta lucrurile? care? că atunci când niciun lucru nu a scos capul pe mal, ce să îndrepți? lucrul ăla ivit din senin? 

hai, că-n loc să-ți povestesc despre ce-i pe-aici, am dat-o-n socoteli profesorale. om vedea mâine ce-o fi.