Proștii

și-ai fi zis că ziua nu se mai termină… noroc! norocul și-l face omul cu mâna lui, dar asta o spun toți, schimbă orientarea cu fața la soare. și ce-ai vrea, să râdem? să râdem, la dracu, să râdem de noi. suntem atât de proști că recunoaștem asta cu stupizenie. râzând o recunoaștem ne credem importanți și dăm, toată ziua, definiții la orice. să fii deștept e o chinuială. să fii poet e floare la ureche. păi ce, domnule, trântește niște cuvinte într-o ordine sau dezordine mai amplă, că așa e la modă acum, și mergi mândru printre omenire zicând că matale ești poet. e greu? aaa, mai colorezi tevatura și cu ceva cuvinte porcoase, să fii interesant și cunoscut de cât mai multă lume, că lumea asta face; trage cu ochiul să vadă ce dreacu vinde ăla și țup peste rahatul ăluia de se crede mare scriitor.

nu se termină ziua când vrei tu… timpul nu-ți mai aparține. la revedere! au alții grijă și de timpul tău. păi și tu ce să faci? te lași abandonat. te prefaci că depui armele, că ești un  nătăfleață, ba chiar puțin prost, dar de la mama natură să nu dea de bănuit, și s-ar putea să ai noroc să nu fii spurcat de prea mulți, ba chiar lăsat în pace.

unii vor să simtă cu mâna pe coana moarte. ăsta lucru mare e! cine se încumetă? cum cine? filosofii, domnule, filosofii. ei pun mâna pe orice și dezvoltă paralel exact cum nu poți tu pătrunde amărâtule de om, pentru că neuronii tăi au rămas expuși la baza de început a vieții.

-          Cu cine te cerți, mă Celane?

-          Ia uite la el! De când ești, mă, în spinarea mea? Ai citit? Pleacă, mă, nu mai… băăă, ești prost rău!

-          Celane, tu ești mare!

-          Sunt un rahat!

-          Bine, mă, dacă tu insiști…

-          Dacă-ți rad două peste ochii ăia beliți nu te mai scoli, mă, de jos decât mort, prostule!

Celan era poetul facultății. Deși eram la teatru, nu la filologie, Celan scria toată ziua poezii și gânduri de ți se rupea inima-n bucăți. Îi ziceam poetul, dar  eu nu-mi necăjeam prea mult prietenul. Suferea dramatic atunci când cineva îl sriga ”Poete”.

-          Mă, Celane, mergem spre seară prin oraș?

-          Unde?

-          În ”orașul vechi”. E mai interesant acolo. Dacă vrei, tu mergem până la Pietrele lui Solomon și de acolo ne uităm la cer vreo juma’ de noapte, să vedem stelele, dacă o fi senin, și dacă nu o fi, noi tot ne uităm. Ce zici, te bagi?

-          Mă bag. Ce ți-a venit?

-          Cu ce?

-          Cu plimbatul.

-          Celane, ești galben, mă. Mi-e frică să nu mori. Au plătit ai tăi atâția bani la facultatea asta... și tu? De ce dreacu ai venit la teatru, mă?

-          De-al dracu ce sunt și mai ales de prost ce sunt. Na! Mulțumit?

-          Ești prost, Celane! Ești prost! Eu am vorbit serios.

Am plecat trântind ușa după mine. Nu mă supărasem, dar voiam să iasă din starea lui pierdută cine știe unde.

M-am întors la el după doar două ore. Stătea lungit în pat. Mâinile le ținea peste o coală de hârtie.  Scria: ”Am plecat singur la Pietrele lui Solomon să număr stelele.” M-am speriat teribil. Am pus mâna pe fruntea lui, dar era rece. Celan a luat un tub de pastille doar ca să plece singur în lumea lui. Un egoist. Putea să mă aștepte. Eu i-am făcut propunerea cu pietrele… acum, ce-am să fac?