bârfele din spinare

ești definitiv o coloană umană

ochii lumii s-au clintit pe spinarea ta

te macini trăgând după tine un corp greu

nu obosești să visezi 

și nici nu te străduiești să înțelegi

de ce Kufu și-a făcut o piramidă

și de ce pânza Penelopei se țese-n beci fără lumină

toți vorbesc de tăcere

se adună bârfa precum pânza de păianjen la colțuri

și totuși această grămadă de oameni

se roagă la zei

apoi ucid sentimentele ca pe niște muște

se zice că e cool să fii altfel

se zice că alungi demonii

vine o zi când te trezești singur

atunci îți aduci aminte de odele prostiei

de cântecul lebedei

ori de incantația vrăjitoarelor din nopți fără lună

totul e un mister

mai ales acest poem pe care ți-l scriu

cu primul rid de pe tâmple