Dorina Șișu

am visat un val pictural care se spărgea pe o pânză albă eu eram un abur pe deasupra pământului și-am văzut culori care se închinau mâinilor dar dincolo de gândul nopților o coroană regală prindea rugină câteva rânduri ieșeau din praf lângă fântâna din Dublin      - iubirea e o definiție dată mereu timpului trecut                - pătimaș a rămas pasul omului rătăcit pe drumuri străine - tragic a rămas cerul și noi precum o sete continuă angelica, pe fugă paznicul vieții mă cearta urlând am aplecat toată ființa în fața lui pentru că în sânge aveam tatuat numele cu ucigași și mincinoși nu am reușit să rămân în picioare paznicul vieții mă certa urlând:     ești un tiraaaaan             ești un infeeeeern                   ești visul moooorții                         ești un proooost deschide o sticlă de vin și bea și bea dracului oh, beeeea deschide ușa la casă și trăiește deschide-ți gura și lasă-mă să fiu, să fiu viu…să fiu ceea ce tu ai furat ce tu a

nu ai lăsat vântul să-mi caute ploile nici pasiunile să mă găsească nu ai lăsat iarba să-mi atingă tălpile nici roua să le sărute nu ai lăsat timpul să mă găsească nici firescul pe răni să mă calce nu ai lăsat gândul să intre în suflet nici inima să bată firească m-ai împins în pietre cu șerpii și-ai răscolit lumina prin noapte

pământul s-a întors pe dos roua privește din cer în fiecare dimineață oamenii se șterg de absurd în picioarele goale pe mijlocul cerului se șterg de dureri pe ochii văduvelor pe gura copiilor în nopțile sfâșiate bătăile în ușă urlă a crivăț se întoarce casa pe dos și piatra unui străin atinge tâmpla bătrânului preot el fixează crinii în dreptul altarului își duce cenușa în dreapta pomului uscat așează merele în fața duminicilor se preface inocent apoi moare

Dacă ai lăsat visul închis într-o sticlă oarecare e problema ta Nu mai aștepți nimic a doua zi Lumea despre care vorbești nu există Exiști doar tu fixat pe o idee Îți imaginezi că urci treptele doar pentru a număra o sută de oi Apoi la coborâre te plângi de picioare și îți convine Să dai vina pe vârstă Să dai cu pălăria de pământ Și să înjuri mâinile care te-au crescut Ori biciul tatălui care-a lăsat semnul ăla pe spinarea ta Lasă sentimentalismele Nu mai am chef să citesc despre Lacrimi Tristeți Speranțe Dezamăgiri La naiba măi omule La naiba îți repet până ai să plângi de nervi Niciodată calculele tale nu sunt corecte în fața celor pe care viața le dă gratuit Peste ochi și peste picioare Peste secundele tale bătute-n cuie Niciodată disperarea lumii n-o să te inhibe Tu mâine ai să te războiești cu inima ta de javră Și-ai să dai săracilor sufletul tău Ca inspirație clipelor avute Doar să te convingi așa rătăcitor Doar să te convingi că viața trece și azi

și-ai fi zis că ziua nu se mai termină… noroc! norocul și-l face omul cu mâna lui, dar asta o spun toți, schimbă orientarea cu fața la soare. și ce-ai vrea, să râdem? să râdem, la dracu, să râdem de noi. suntem atât de proști că recunoaștem asta cu stupizenie. râzând o recunoaștem ne credem importanți și dăm, toată ziua, definiții la orice. să fii deștept e o chinuială. să fii poet e floare la ureche. păi ce, domnule, trântește niște cuvinte într-o ordine sau dezordine mai amplă, că așa e la modă acum, și mergi mândru printre omenire zicând că matale ești poet. e greu? aaa, mai colorezi tevatura și cu ceva cuvinte porcoase, să fii interesant și cunoscut de cât mai multă lume, că lumea asta face; trage cu ochiul să vadă ce dreacu vinde ăla și țup peste rahatul ăluia de se crede mare scriitor. nu se termină ziua când vrei tu… timpul nu-ți mai aparține. la revedere! au alții grijă și de timpul tău. păi și tu ce să faci? te lași abandonat. te prefaci că depui armele, că ești un  nătăfle

of, prietene, dar ce spui de poeții care mor trăind? nu vezi în jurul tău colții? un cobai literar ești și coana mare strigă din toți plămânii ei stricați că e născută de un critic literar și te alintă cu înjurături de mamă și de tată iar tu vrei să sorbi din amarul zilei of, prietene, dar nu sorbi din ceva ce ai deja în sânge că sindromul poetului necunoscut se află în toți și metafora lucește pe jos la picioarele tale însă moda zilei e alta ce să înțelegi din haosul lumii? din vibrațiile pământului ori din căderile psihice pe care le facem  în fiecare dimineață când dăm ochi în ochi cu viața? nimic nu înțelegi nimic din lamentarea ta iar eu îți spun cu mâna pe inima mea asta de gheață că jocul paiaței nu se termină niciodată oricum ai da cu zarul tot pierzi

ești definitiv o coloană umană ochii lumii s-au clintit pe spinarea ta te macini trăgând după tine un corp greu nu obosești să visezi  și nici nu te străduiești să înțelegi de ce Kufu și-a făcut o piramidă și de ce pânza Penelopei se țese-n beci fără lumină toți vorbesc de tăcere se adună bârfa precum pânza de păianjen la colțuri și totuși această grămadă de oameni se roagă la zei apoi ucid sentimentele ca pe niște muște se zice că e cool să fii altfel se zice că alungi demonii vine o zi când te trezești singur atunci îți aduci aminte de odele prostiei de cântecul lebedei ori de incantația vrăjitoarelor din nopți fără lună totul e un mister mai ales acest poem pe care ți-l scriu cu primul rid de pe tâmple

frunzăritul ziarelor e ca o fugă crepuscul nu există îmi șoptești printre rânduri cică un timp mai ai şi-un ţipăt iubirea îți crapă de ziuă sfârşitul împăiezi fericire și-i spui virtute la un izvor lăudat zâmbeşte Apollo dar nu te speria, îmi șoptești printre rânduri frunzăritul susţine în sânge dorinţa părerea mea e alta, îți zic filosofic viaţa e o harpă și te cere integru te rupe-n homo faber și-apoi îți râde-n nas citeşte despre lupi, repet doar pentru mine și plângi pe bolovani apoi citeşte moda sau poate o idee ce-ţi şade la picioare îți vreun gând sau nu, oricum n-ai tu dreptate că ce aduni, ce scazi, împarţi la doi și-ți iese oricum nu e poveste, ci crasă nebunie părerea mea e alta, îți zic tot filosofic nu lăcrima în starea ta confuză clienţii pot petrece parfumata vulpe sau pe doamna cea pitică, la o adică? ce harpă? nu auzi cum aerul îți cântă? oh, ne mai rabdă puritatea din fumul ţigării se leagă nisipul de pustiu

lăudați cimitirul de piatră când plouă ziceau văduve-n lacrimi că n-au să le știe câinii te latră și babele-ți spun că pâinea în coajă e bună bătută în lapte și-n cafea când noaptea-i pe ducă melci sunt pe stradă melci sunt în gând cu zdrențele-n casă ei merg iar tu taci ochii-n orbite mirați te supun o glorie stearpă îți cântă o muză un clopot te bate degeaba la tâmple doar regele nordic la luptă se duce victorii plăpînde-i plâng pe la săbii și sângele-i rece mai rău ca pământul din luptele vieții nimic nu renaște mămicile plâng cu mâinile rupte când strada firească de melci strălucește și zdreanța în zoaie din urmă lucește ba gândul firesc te critică blând gândul tâmpit cu mâna pe rug tu dormi efemeric eroic borfaș câinii te latră mai aprig în noapte umbre cu trup și melcii cu zdrențe facă-ne lut cu brațe de lemne

să nu crezi că demonii au strigătul curat nu vreau să te sperii dar pe creanga aia uscată a vișinului tău au poposit corbii lumii trag cu urechea la odihna pământului și fură secrete ducându-le hăăăt departe iar tu precum un muritor naiv vrei să fii piatră dar mori vibrând la odihna zeilor și nu mai ai răbdare să-ți lustruiești metafora care a prins forma perlei să nu crezi că demonii sunt albi iarna ori că primăvara înfloresc în livada ta uite cum s-a pitit unul după tâmpla dreaptă și țipă fricile în sânge dar tu să nu-I crezi scrie mai departe cu ochii închiși că doar întunericul ne mai desparte 14 august 2014

zâmbiţi și fugiţi că viaţa-i frumoasă în colţul străzii bate vântul o frunză ei și ce? se miră un oarecare trecător... ei și ce? profesorul mort zicea că un nimic necesar există într-un haos necesar construit din punctele noastre goale atârnat la un moment dat pe un drum gol acest gând  face ca duminica să-și lase capul plecat un alt trecător te contrazice el zice că profesorul s-a înșelat și că sîsîitul vorbelor nu ajunge la surzi dar mama știa că Dumnezeu îţi încarcă spatele cu atât de multe pietre de parcă s-ar distra te lasă în viaţă cât să curgi acolo unde trebuie dar ea niciodată nu s-a întrebat unde merge apoi, spunea mama, vine (nu știu cine!) zâmbind şi-ţi mai adaugă pietre să le duci să duci să duci până te faci una cu pământul până îţi doreşti să te acoperi cu el lăsând în urma ta un morman din tine

nu ştiam că pasul făcut nu mă plânge poemul acesta ce-mi curge din sânge deasupra veghează lumina din vest distanţa mă tace distanţa ca rest absolutul lumina întoarce o lege apune în grabă iubirea ne leagă-dezleagă când strigătul tău de iubire urmează un pas în neştire durerea veghez pe la tâmple un corb să nu vină să cânte murirea în umbră de noi un pas dureros e ascuns între ploi drumul întoarce privirea-n destin pasul se-ntoarce la loc în divin un infinit de-mi cere îi dau viaţa toată nu ştiu peste gheţuri să fiu fără tine ia pasul acesta firav de iubire și-nalţă-n cer cuvânt nemurire mulţumesc pasului care mi-a sărutat rătăcirile…

aerul miroase a război aprinzi lampa și taci te gândești că mâine trebuie să cumperi gaz sau că mai trece încă o zi în care sufletul tău dă să iasă dar copila nu te lasă aprinzi lampa și-ți ștergi de pe față lacrimile adunate nu vrei să lași noaptea sărăcită să-ți lase urme pe la ferestre ai pus trei gutui la geam speri că mirosul lor te va înveseli speri să ieși din delirul care te macină la fiecare respirare speri să nu fii un caz de dispariție oarecare după voce ai rămas la fel de om ca și ceilalți după mers te recunosc ciudații sătui și tot ei aruncă în tine cu interese istorice slabi de îngeri sunt ei dacă ar coborî pe pământ pământul i-ar recunoaște sterilizați post-mortem într-un cotidian obscen ar mai trăi un minut doar un minut de nebunie aprinzi lampa și taci te gândești că mâine îți poți lua cadoul de viață gratuită