O treaptă înainte


Alunec pe undeva și nu-mi dau seama dacă este frig sau cald. Nu simt nimic. Zgomotul străzii paralizează parcă și fărâma de luciditate pe care o aveam. Voci vesele și triste, trec pe lângă mine, prin mine, peste mine, alunecând și ele spre ceva. Încerc să ascund ceea ce simt. O stare de nervozitate, dar și de apatie. De ce m-ar îngrozi urâțenia oamenilor? Grijile lor nu-s treaba mea. Treaba mea este să merg. Să merg, la naiba, înainte. Ce-am de făcut? Habar nu am. O prostituată privește un saxofonist care cântă în centrul orașului. Prostituata se simte pierdută ori a căzut și ea, ca orice muritor de rând, în tristeți, amintiri, melancolii, ori poate stă doar așa, încercând să-l cucerească. Saxofonistul ține ochii închiși. Corpul i se mișcă după ritmul muzicii, în stânga și-n dreapta, uneori puțin și în spate. Prostituata oftează. Abia că mai clipește. Trecătorii par de ceară. Un câine flămând se apropie de curvă. O atinge cu botul de glezna piciorului, dar ea se apleacă liniștită și-i mângâie capul. Amândoi privesc liniștiți. Lumea continuă să treacă peste privirea ei și peste muzica saxofonistului. Caldarâmul prinde o dimensiune scenică. Mă așez pe o bordură și-mi imaginez o viață de-a lor. 
Îmi aduc aminte de toamna când am dormit în parcul din apropiere. Am dormit sub un nuc bătrân, cu picioarele adunate într-o cutie de carton. Foamea o uitasem. Frigul mă stăpânea și somnul parcă era cel mai dulce somn din viața mea. Cine spunea că ajungi să-ți renegi trecutul? Nu știu, poate că eu am gândit asta și am uitat. Gândurile nu ajută la nimic. Uneori nici faptele. Trădările și minciunile au reușit de fiecare dată. Oricând ele devin soluții și soluțiile sfarmă vieți. Voiam să împart cu cineva această singurătate. Voiam un dialog, dar atunci când salutam o persoană nu-mi răspundea la salut. Am găsit chiar și o scuză; persoanele sunt întotdeauna în căutare de ceva anume, în special de fericire, de împlinire. Dumnezeu mai știe ce au în mintea lor! Eu sunt împlinită acum. Ascult muzică bună și fac parte dintr-un grup de spectatori care s-ar putea să mă înțeleagă. Poate are timp această curvă să vorbească puțin cu mine? Poate coborî o treaptă? Să mă ridic? Mai stau. Adulmec mirosul de mâncare. Un restaurant din apropiere face, cred, cea mai bună mâncare. Miroase a tocăniță. Îmi acopăr fața cu palmele. Mirosul de pământ îmi face bine. 
Totuși am plecat înainte. Înainte gândeam că a merge înainte nu era ceva real, că, de fapt, a merge înainte nu e nici măcar un îndemn, ci un curaj, o îndrăzneală. Ce naivă e ploaia asta! Cade ca și cum așa ar trebui ea să cadă. Ea este firească. Uite, dacă un om cade, nu este firesc. Ceilalți devin interesați de cădere sau cel puțin curioși de motivul căderii, dar apoi pleacă. Pleacă înainte. 
O mână mă atinge. Vocea, stăpâna mâinii, mă întreabă:
- Ce faci?
- Merg înainte.
Și fără să-mi dau seama, dialogam cu un străin. Străinul râdea. Eu mă bucuram. Cineva mă întrebase ce fac. Păi, nu era asta cea mai mare bucurie pentru mine? Era. Mi-a rămas ca o urmă în carne. Atingerea mâinii mă ține legată de această bucurie. Poate că dacă mă voi pierde, amintirea aceasta va rămâne singura bucurie. Pe restul le-am uitat.

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

huh, man