jocul merelor

Suntem aproape de cuvânte. Pământul: viață și moarte. Liniștea spinilor cântă lângă tine și se leagă, precum un copac, de mâini.
Alinarea cu omul este un dans dulce și sacru al pașilor dubli. Și perechile vibrează în aceleași dureri.
Cred că e misterios acel curcubeu dublu! Dublu de alb, dublu de eu cu dublu de tu. Ce esență blândă a firii noastre este zbaterea aproapelor noastre cuvinte!
Creștem prea repede. Timpul zice că-și împarte pașii cu noi. Ei și ce? Să știți că și ridurile vorbesc. Timpul râde și împarte uite așa: un rid ție, zero mie, două ție, zero mie, zece ție... hm!
Astfel, poate profund, poate absent, privești la oameni și te întrebi, ce-ți spune gândul de tine? cum ești?, dar nimeni nu-ți va spune adevărul. Nimeni.
Mintea preferă furtunile. Jocul merelor e un joc minunat. Curată rămâne inocența păcatului într-o coajă de măr. Șarpele ne leagă picioarele de capătul pământului și se prăpădește de râs. Ce-i pasă lui de tine? Ce-i trebuie lui metafore? Adevărul e acest loc în care recunoaștem ce suntem. Șarpele râde de aproapele tale cuvinte și trece, rece și sigur, peste nesiguranța ta de om.
Pentru că am luat duminicile în spinare, ce ne spune totuși străinul?