Dorina Șișu

Heliopolis M-am oprit la porțile orașului Heliopolis. Era pustiu. Aerul frigea. Gândul era de a merge mai departe, dar din tălpi îmi curgea sânge. Probabil am călcat într-un ciot uscat. Nu le mai simțeam. Mergeam din inerție. Trebuia să ajung în oraș. Pisicile îmi apăreau în vis de câteva nopți la rând. Șerpii, însă, mă însoțeau toată ziua. Șuieratul continuu îmi grăbea pasul. Știam că nu sunt. Și dacă mă înșelam? Preotul a spus că ziua nu sunt în pericol. Nopțile, spunea el, să am grijă la frunzele de măslin. Ele arată calea, dar și dincolo de imaginația pe care nu o vei înțelege . Așa că nu le priveam. ─ Eneada, dă-mi mâna! Nu-ți fie teamă. ─ Cine ești? Un călugăr apăruse din senin lângă mine. ─ Te așteptam de mult. Trebuie să mergem la Templu. ─ Cine e acolo? ─ Lumina de care te-ai pierdut. Ah, cât am umblat după lumina aceasta! Când m-am rupt de toate amintirile mele cred că de viață m-am depărtat. Lumina m-a ridicat și, așa, ca-ntr-o plutire a fulgilor de nea, m

probabil că valul trecerii peste timp ne-a făcut mai șuierători probabil că din pricina zarurilor ne frângem inima stând în picioare și apoi ce rost mai are să te întrebi de ce? fracțiile nu se strâng în batistă viața s-a schimbat a minune nimicul nu produce treceri peste calități prezența să fie ca o depărtare? întâmplării să te supui zilnic spune gândul străinului tot mereu zăbovim a mirare sau tot mai târziu îți dai seama probabil că determinismul e un minimalism provizoriu propoziția sau definiția lăuntrului vine din exterior să îmbătrânim îmi spui lăcomim puțin în fața bănuțului înainte să-l aruncăm în ape savurăm tăcerea ca pe cea mai mare virtute

într-o zi am văzut un munte  se odihnea la picioarele mele era făcut din pofte  și le adunase într-o viață  ca un buchet un munte cu vise și gândul meu stingher și străin era cam la capătul lumii alt munte începea să crească pe spatele meu plin de întrebări  remușcări coapte și alburii se prindeau și de păr rădăcini de vise îmi ieșeau prin tâmple sângele mă durea  sufletul îl simțeam atât de alb încât am sperat să fie doar iarnă poftele strânse în acel munte nu vor egala fericirea la întrebări se vor găsi răspunsuri triste știu că remușcările nu vor șterge urmele pentru că niciodată gândul meu nu este singur

Nu știu cum pune viața problema... Picioarele au răsturnat urme adânci și doar eșecul drumului parcurs degeaba mai naște o întrebare: pentru câtă vreme mai beau din acest pahar cu apă amară? Nu știu ce am devenit și nici nu vreau să aflu. Să-mi întind capcane căutând răspunsuri? Ah, ce multe secunde aș arde amarnic gândind la un minut de împlinire!  Lustruiesc amăgitoare vise. Hm, știu că ai să râzi, tu cititorule, tu împlinitule, avutule, satisfăcutule, ai să mă privești cu milă și cu scântei în ochi de fericire, de poziția ta atât de sus față de căderea mea atât de... Să revenim la sclipici. la scânteia care te face pe tine mai altfel decât sunt eu. Probabil că pe frunte se mai văd amintiri din copilărie. Dar nu știu cum pune viața problema și mâinile stau fărâmate a rugăciune. Dar ele nu știau să se roage.  Mă picură ultima noapte pe spate și simt cum pietrele se prind în hora zădărniciei. Și apoi, unde să mă duc? Tu râzi. O revoltă de cer înspăimântat mă cuprinde parcă la gândul că

mi-e a fericire pân' la cer și dincolo de stele și nici muntele n-ar ajunge coama zâmbetului meu dar mi-e a verde pân' la infinitul nopții și nici zorile n-ai să afle visele paralele ținându-se de mână și poftele inimii țipă conștiințe pentru că în tălpi sângele seamănă urme nu mă privi cu ochi prematuri și cuminți arborele mântuirii naște iubiri verzi pe tâmple

într-o zi am văzut un munte lângă picioarele mele era din pofte strânse într-o viață  un munte de dorințe și vise și gândul meu era tot în acel munte un altfel de gând era ca și cum îmi doream să fiu altfel dar ideea fericirii nu era doar o poftă? alt munte începea să crească pe spatele meu era plin cu întrebări și remușcări rădăcini de vise îmi ieșeau prin tâmple și sângele mă durea iar sufletul îl simțeam atât de alb încât am sperat să fie doar iarnă știu că poftele strânse în acel munte nu vor egala fericirea știu că la întrebări se vor găsi răspunsuri triste știu că remușcările nu vor șterge urmele pentru că niciodată gândul meu nu va rămâne singur

când tălpile cu sânge în urmă-și las' odihna când țipătul își urlă tăcerile  în noapte când masca de pe om în animal se face te-așezi în rând cu soarta și adunat de spate mai scormonești toiagul de mituri și povești fântânile pe umeri prind rădăcini ori șoapte doar anotimpul știe să-ți numere din riduri și cerul te privește și-ți spune-n colțul gurii să fii argintul viu din mijlocul furtunii

Fără cruce omul îşi pierde orientarea. Sub greutatea crucilor adunate se îndoaie și universul; stelele cad, timpul adoarme beteag. Ce vrei să faci? Te întrebi dacă te poți lăsa de viață. Sângele îți urlă în urechi și gândurile par că sunt ale unui străin. Presimți că nu e bine. Poate că te înșeli. Ești un simplu muritor. Mutilezi conștient propria voinţă. Rămâi cu ochii închişi nu pentru revenire,  ci pentru uitare. Omenirea a fost invitată să-şi înfigă cuiele în trupul lui Hristos; să-şi topească forţa distructivă în oceanul iertării şi al vindecării. Ce fel de om ești? Ai vrea să poți spune că azi te îmbeți cu cel mai adânc ocean de iluzii. De ce nu? Timpul îl scurgi într-o apă. Pândești până și urmele. Poți rămâne argintul care strălucește contra vântului. Tu alegi.

peste poduri se lasă dimineți leneșe chipul cerului a prins riduri femeia își face culcuș din vânturi și așteaptă ploile să-i spele nopțile că doar nu setea aceasta i-a uscat gâtul și nici colțul lupului nu i-a oprit cărările  femeia învelește sufletul cu frunze cere iertare pământului și vieții sale timp de așteptare că doar nu foamea aceasta i-a uscat fruntea și nici șoapta sarpelui nu i-a alungat regăsirea femeia își ascunde tălpile rupte desenează un punct infinit peste poduri și visele i se duc toate

în dulapul meu de haine am ascuns un val nu-l cunoști l-am furat într-o noapte fără lună nu deschid ușa pentru că s-ar rostogoli peste mine biletele de papagal s-au îndoit pe la colțuri nu am mai vândut și nu m-aș pricepe așa că iau îndemnul tău ca pe o glumă să râdem de nepriceperea mea zici că pleci zici că viața se joacă cu mine brațul femeii mute face semnul crucii din trei în trei zile în numele tuturor iertarea să vină așa cum n-ai știut și poate că o scapi din ochi ei bine atunci voi deschide dulapul și fie ca valul să ne spele de pariuri

există multe situații în care adevărul îl folosim ca pe o unealtă. să fie de folos, ne zicem. să fie bine. să fie ascuțit și să rămână precum sabia după război. privim în jurul nostru, dar nu-l găsim. adevărul e ca un abur. cred că adevăr înseamnă tragedia prin care știm să ascultăm și să nu facem nimic. ceea ce vine după concluzie rămâne ca o dare de seamă. acceptăm să se lumineze stările conștii nței noastre pentru a concluziona că teama există, că durerea persistă, că fuga ne paște că foamea ne scoate disperarea prin toți porii. suntem eternii căutărilor. ce haos ne macină mintea atunci când căile sunt duble! și dubiile economisesc principii. oare? nu știu dacă există consolare istorică. s-ar putea să fie doar starea noastră de moment. poate că peste ceva timp vom spune că malurile dintre poduri sunt de culoarea noroiului. adevărul stă ascuns. de ce? e doar o știință a societății umane. cum o redă cineva în timpul său sau cum o scrie, rămâne ștampila pentru care justificarea cugetă.

un drum fugar îmi șade la picioare și-ar vrea să-i fiu un cap de viață ca o părere scade paloarea dintre noi mai stai o toamnă sau măcar cinci ploi și pîn’ la urmă calea-i zguduită de ochii ascunși și hoți printre cuvinte de îmi vorbești iubirea stă cuminte iar de îmi taci  știu aerul mă minte

Eu... diminețile de azi se fac ierni pe fiecare deget numerele au ieșit din mare s-au îmbrăcat în haos și au măturat nisipul în fiecare zi în care tu ai crezut că roua îți atinge talpa s-a despicat în patru calendarul din perete și porțile la care ai bătut stau închise pentru că te crezi unic și revendici cifra 7 mi-am luat urma focului cenușa explică drumul greșit pietrelor dar tot mai alunec nemuriri prin gânduri și lacrima despre care ți-am vorbit își duce în fiecare zi cuvântul în spate ca un păcat sau ca o normalitate tu îți desenezi diminețile pe ferestre aburite eu adun cioburile din prăpăstii tu descifrezi necunoscutele eu privesc la o nălucă în oglindă tu rostogolești senin o bilă iar eu mă visez zeița morții goală între două bufnițe scap printre degete înțelepciunea și viața doar oceanul acesta care-mi cântă la picioare pare să înțeleagă rostul nerostului meu privește tu nu răpești nopțile și insula ta îți admiră cifrele eu am insultat armăsarul cu opt picioare Odin iubea mai