Gheorghe și piticul



Cum a intrat în parc, piticul a început să dea câte-un picior în toți teii din calea lui. Era o zi de vară foarte călduroasă, de aceea nu prea era lume, numai câte un bătrânel pe băncuță, privind pierdut undeva în zare. Și cum ziceam, piticul, nervos la culme pe ceva ce numai el știa, lovea cu nădăjde teii parcului. La un moment dat, probabil de la căldură, s-o fi zăpăcit, că a lovit un plop. Numai că plopul nu a tăcut, așa cum au tăcut amicii săi din parc, teii, ci a ripostat, destul de agitat, către agresor:
-  Mă, piticanie, de ce-ai dat în mine? Mă, n-auzi?
Piticul, surprins, întoarce capul, aproape ținându-și respirația, și se uită perplex la plop.
-  Mă, piticanie, ești tare de urechi? Ia vino tu aproape și zi-mi de ce m-ai lovit!
-  Păi, am crezut că ești tei și te ttte-am…
-  Ce-ai crezut, mă? Am eu față de tei? Răspunde odată, ce te uiți ca prostu’!
-  Te rog să mă ierți, domnule plop! Promit că nu mai fac. Nu se mai întâmplă niciodată, zău. Sunt necăjit și nu am văzut în clar trupul luminăției tale.
Plopul s-a mai domolit și avea chef de vorbă, văzând frica piticului.
-  Bine, bine, și de ce ești supărat?

*
-  Ce dracu’ faci, mă, Gheorghe? Ce scrii? Ce ți-am zis să faci? Ce mama mă-sii de poezie e asta?
-  Domnule profesor, este ce-ați vrut să scriem. Adică eu aici vreau să…
-  Ce vrei, mă, Gheorghe, să ce? Ce treabă are, mă, piticu’ ăsta cu influența poeziei turce? Păi bine, mă, Gheorghe, dacă nu m-am exprimat destul de clar, trebuia să mă oprești și să întrebi care-i faza, da nu-mi veni cu pitici și tei... Și teii ăia, ce treabă au cu turcii? Bă, teii sunt ai lu Eminescu, n-au venit cu turcii, mama ei de literatură!
-  Domnule profesor, nu vă supărați, lăsați-mă să vă explic! Piticul sunt eu, un muritor de rând, fără însemnătate, doar cu frustrări și visuri niciodată împlinite. Piticul semnifică micimea omului, pe când teiul este ceva solemn. De fapt, recunosc, m-am depărtat de poezia divan a literaturii otomane, reflectând mai adânc, într-un mod egoist, probabil, la starea poetului, la tristețea, poate chiar și disperarea din efemeritatea vieții lui.
Profesorul de „comparată” i-a ascultat explicația studentului, dar nervos, cu interes, nu părea mișcat, așa cum probabil spera Gheorghe.
-  Gheorghe, dragule, ești pe lângă subiect. Nu ești pregătit. Ceea ce mi-ai înșirat nu este relevant și în fapt nici nu mă interesează, dar teii tăi și cu piticul nu au absolut nimic de-a face cu simbolurile din poezia de divan. Măcar dacă puneai piticul să lovească trandafirii sau să existe ceva element erotic, că asta a dominat literatura lor timp de 500 de ani. Și apoi, spune-mi, dragule, unde încadrezi stilul ăsta cu dialog al poeziei tale?
-  La un curent nou, domnule profesor. Probabil că sunt îndrăzneț, dar vă rog, din suflet vă rog, lăsați-mă să o finalizez și apoi vă explic finalul!
-  Domnule student, nu suntem în piață să ne tocmim. E o insultă ce-mi ceri. E ca și cum ceea ce ți-am spus să faci e un lucru atât de mărunt, încât nu merită să-l iei în serios, aducându-mi în fața ochilor un ”curent nou”, pe care dumneata chiar acum îl inventezi. Exclus. Categoric exclus.

Sunt un Gheorghe și-atât. De ce nu reușesc nimic din ce am în cap? Ideea mea era bună. Adică ce, ce-avea piticul? Nu, nu că principiul meu n-a fost bun, ci profesorul era la nivel cu pământul. Să nu înțeleagă el ironia mea? Nu-s complicat, ce dracu!
-  Gheo, ce faci? Iar ești departe?
-  Păi, cam sunt.
-  Și cam pe unde să te caut?
-  Nu în timpurile astea.
-  Da-n care?
-  Crede-mă că nu s-au inventat.
-  Haide, mă, inventatorule, nu te mai da mare! Ai să mori dreacu, așa cum a murit Celan, că și ăla scria și nu-l înțelegea nimeni.
-  Ei, nu!
-  Te pomenești că tu-l înțelegeai! Mă, se poate. Nu te contrazic. Erați amândoi de mânuță toată ziulica. Proștilor.
-  Hai sictir!
-  Hai sictir tu, fraiere! Ba nu, mă, hai la masă, că te cheamă mama.
-  Vin.
-  Acuma să vii.
-  Vin, n-auzi?
-  Boule!
-  Vaco!

Soră-mea e o scrântită. N-are minte. N-are. Geaba se dă literată, că-i vai de capul ei. Mă enervează la culme, da-i soră-mea, n-am cum s-o omor. Sau am? Cum i-ar sta bine moartă? Ce-ar mai plânge mama! Eu nu. Aș avea liniște deplină. Ce-aș sta sub nucu ăsta până m-ar lua somnul! Ce știe ea de Celan? Nu știe nimic. Nimeni nu l-a cunoscut mai bine ca mine. După ce mănânc, caut hârtiile de la el. Scria împrăștiat pe tot ce apuca de scris. Scria și, după ce-l citeai, îți venea să te duci la dracu departe, să-ți dai pumni în cap, în gură, să te apuci de băut și de curvit. Celane, Celane, mă, de ce mi-o fi dor de tine, mă prostule!  Tu mă aprobai în inflexiunile mele, în aiureli privind curentele literare și alte bazaconii pe care le povesteam noapte de noapte, la cabana aia a ta ori pe holul căminului studențesc.

și-ai fi zis că ziua nu se mai termină… noroc! norocul și-l face omul cu mâna lui, dar asta o spun toți, schimbă orientarea cu fața la soare. și ce-ai vrea, să râdem? să râdem, la dracu’, să râdem de noi. suntem atât de proști, că recunoaștem asta cu stupizenie. râzând o recunoaștem. ne credem importanți și dăm, toată ziua, definiții la orice. să fii deștept e o chinuială. să fii poet e floare la ureche. păi ce, domnule, trântește niște cuvinte într-o ordine sau dezordine mai amplă, că așa e la modă acum, și mergi mândru printre omenire, zicând că matale ești poet. e greu? aaa, mai colorezi tevatura și cu ceva cuvinte porcoase, să fii interesant și cunoscut de cât mai multă lume, că lumea asta face; trage cu ochiul să vadă ce dreacu vinde ăla și țup peste rahatul ăluia de se crede mare scriitor.
nu se termină ziua când vrei tu… timpul nu-ți mai aparține. la revedere! au alții grijă și de timpul tău. păi și tu ce să faci? te lași abandonat. te prefaci că depui armele, că ești un nătăfleț, ba chiar puțin prost, dar de la mama natură, să nu dea de bănuit, și s-ar putea să ai noroc să nu fii spurcat de prea mulți, ba chiar lăsat în pace.
unii vor să simtă cu mâna pe coana moarte. ăsta lucru mare e! cine se încumetă? cum cine? filosofii, domnule, filosofii. Ei pun mâna pe orice și dezvoltă paralel exact cum nu poți tu pătrunde, amărâtule de om, pentru că neuronii tăi au rămas expuși la baza de început a vieții.”

Ăsta a fost ultimul gând al lui Celan. Totul a pornit de la pietre. Cred. Și eu am simțit că le car. Uneori le duceam agățate de călcâi, de genunchi, de gât, de pleoape și ziceam că viața mea are un nume, Frusina. Era brunetă cu ochii albaștri, avea părul lung, pielea albă. Era mută, Frusina. Niciodată nu am simțit iubire pentru ea. Cum să iubești o viață cu numele ăsta? Plus că era brunetă și mie nu-mi plăceau brunetele. Blondele, hmm, da. Că era mută, mă bucuram. Apăi, așa calitate la o viață, mai rar! Pietrele astea mi le arunca Frusina ori de câte ori aveam chef de ceva nebunesc; de exemplu, să fiu fericit. A dracului Frusina, ce bine mă simțea! Imediat dibuia că-mi saltă inima în piept a nebunie, a fugă la mama naibii, că niciodată n-am știut unde să fug, dar fugeam până când mă trezeam la pământ, cu nasul belit și plin de sânge pe picioare. Nu fugeam ca omul, o luam la sănătoasa în picioarele goale. Oricum, cel mai tare era când o tăiam iarna pe zăpadă. În tălpile goale. Hm, ce senzație mișto! Mă frigea pielea de-atâta îngheț. Nasul se lipea, iar aerul era atât de tare, că nu puteam respira dacă nu tușeam la fiecare inspirație. Frusina, țup cu piatra-n mine. Pardon, nu cu piatra, țup cu un balot de pietre, că avea șmechera, avea muta, adunate-n buzunarele ei găurite. Dădea-n mine și rânjea.
Celan a murit pe pietre sfinte. Uneori îmi vine să mă duc după el. Ce-am să mai caut, dacă totul e împotriva mea? Ce-am să găsesc, dacă din întâmplare rătăcesc pe alte depărtări? Și-apoi, așa singur și nesigur, n-am să-mi găsesc pacea. Ce-o mai fi și aia pace? Toată lumea zice pace, da’ fac pariu că habar nu are cu ce se mănâncă! Sau se bea? Omul, domnule, omul trebuie să fie oleacă trântit la minte, nebun, prost, și toate calitățile alea de care râdea sănătosul de Erasmus. Bă, nene, ce-am cu omul? Eu nu-s în stare să zic o idee pertinentă, că na, de-aia am și căderea de-acum, uite cum tânjesc după Celan, după moarte și după tot ce-am sperat, dar am uitat. Chiar așa, pe uitarea asta n-o caută nimeni? Pe nimic nu-l caută nimeni? Păi ce, omu-i fraier? Ce-are el să caute ceva după care nu poate profita, suge averi, bani și alte baliverne. Baliverne, zic io, mi-s gândurile astea. Ptiu, drace! Hai să-mi schimb macazul: gândesc la ceva fain-fain-fain rău. Cum ar fi? Uite, natura. Uite, râul, muntele, frunzele astea, iarba asta, păsărica aia din nuc, ce-o fi? Musca nu. Ce e fain la o muscă? Brrr, m-apucă nebunia. Bun, să scriu ceva. Să scriu ceva despre iubire. Ba nu. Mai bine despre moarte. Mai bine să scriu despre sinuciderea mea. Unde-i, frate, oglinda aia? Aha, uite aici! Închid ochii și... și nu mă văd. Scârț! Apăi, de ce caută omul să se vadă mort? Ce, viu nu-i bun?

-  Gheorgheeeee, măăăă, ești afară?
-  Nu, vecine, nu-s afară. Sunt aci, lângă nuc.
-  Hoțomanule care ești! Îți arde de joacă?
-  Mie?
-  Da’ cui?
-  Ce e, nene vecinu’, de ce mă strigai?
-  Uite un pachet pentru tine! De la Bogdan. A fost la noi acum două zile și-a zis să-ți dăm pachetul acesta.
-  Dar de ce? Ce-i în el?
-  Păi, de unde să știu? Vezi și tu.
-  Mulțumesc, vecinu’!
-  Să crești mare, mă, băiatule!

Ce să-mi dea mie Bogdan? Cu el am petrecut copilăria în timpul vacanțelor de iarnă și de vară. Era de la oraș, cuconaș, educat de mic, bune maniere și alte chestiuni boierești pe care le admiram atunci, dar pe care le detest acum. Nu știu de ce. Mai vine pe la unchiu-său, vecinul meu, și mai stăm de vorbă, însă nu ca pe vremea când eram niște mucoși. Mai mult eu, că el își ștergea năsucul pe batistuțe albe brodate, iar eu pe mâneca hainei sau pe tricou. Ia te uite, ce de cărți! Bă, băiatule, băăă, oi fi în anul morții? Ce ți-a cășunat, mă? Nu, că-i bine! E foarte mișto. Pe-astea nu le aveam. De asta n-am auzit. Bă, ești prost? Cine dracu-i ăsta? Mișto. Ia să iau ceva la citit. Pare neamț după nume. N-am chef de nemți acum. Rus? Nu. Francez? Nu. Ăsta pare de pe nicăieri. Ce de puncte are la nume. O fi de prin nord. Na, că-l iau pe punctatul ăsta. Așea. Să citim. Ziceam că-l citesc pe Celan. Unde-i Celan?

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

eu, așchie de nuc