Scrisoare din romanticul Dublin

Duplicitarilor cu gura găunoasă
Le-am spus pe faţă…
Ioana:
Şi nu era un vin sfinţit,
Căci de atâta sărăcie
În vorbele care-au ieşit
Din gura lor, cu blasfemie,
N-a mai rămas decât un atribut
Pe care nu doresc a-l spune,
Căci ar rămâne ca un mut
Într-o măreaţă fortăreaţă
A glasurilor pleavă-scut
S-ar prăbuşi orice mireasă,
Oricât de pură şi nevinovată
I-ar fi povara ce-a durut,
Însă netrebnicii cu faţă-aleasă,
Cu pile pe la consulate,
Cu ambasade ce sădesc
O răutate peste răutate,
Nu vor muri nicicând, îţi spun,
Şi înc-o dată îi somez:
Rămâneţi veşnic purtători de spuze,
Ca-n viitor să ştiu să vă cut-ez,
Nu vă schimbaţi, căci stările confuze,
Ar fi prea mult pe golul vostru miez.
Dorria:
Nu te opri aici le spune
pe nume celor ce-au greșit,
că totul pare-a semăna
vezi bine
cu tragedii din Shakespeare
făr' de apus
oh legănate vremuri par să vină
și nu din cele bune ca în vis,
că-i vin ori tuică omu'n gât ne toarnă,
că ai ceva de spus ori că ești mut.
Ioana:
Aşa cum am mai spus o dată
Într-o scrisoare dedicată,
Se-ntoarce vremea, se zidesc statui
Pe cearcăne apar muzee
Şi pe obrajii muţi, pistrui
Acoperiţi cu diademe,
Se joacă toate şi nimic
Se umple golul cu rugină,
Dar nu de dor, nu vreau să zic
Nimic despre această vină.
Mai bine să ciocnim c-un vin domnesc,
Aşa cum ştim, departe de ghiauri,
Sfinţit în inimi care ne iubesc
Departe de spurcate guri.
Dorria:
Domnița mea,
vin roșu, scump, să curgă
și vina ochilor care-au zărit surghinul
să se topească-n punctul cardinal al serii,
că la Cetate nu-i permis blestemul,
iar de arginți nici nu-i sătul boierul.
Te las pe mâna muzei să-mi spui pe mai departe,
cum crezi că zăbovim făr'a primi,
vezi bine, sub centură,
noi lovituri, pe care, să le uităm îndat?
Te-aștept. .
Din lumânare mai arde cam un ceas
misiva o aștept și-ți voi răspunde iar.
Ioana:
Bătrânul Will, ce le-ar mai spune oare
Acestor domni ce slava din mâncare
Li s-ar acri de-atâta răutate
Şi de prostie şi de dumicate
Ce înghiţite peste-a lor măsură
I-ar face praf şi gură peste gură
Li s-ar închide uşile în nas.
Dar hai să facem încă un popas
Peste-ale noastre cânturi,
Să moară tot ce e ocnaş,
Să se înalţe slova peste gânduri
Şi deja mi se face dor
De umbra unui rege din cupolă,
De roata ce-nvârteşte de cu zor
O altă parodie-n alveolă,
De-o altă oră şi de-o altă clipă,
Cu tine la taifas aş sta,
Să mă semnez pe versul din aripă,
Cu Dorria, cu Dorria.
Dorria:
De umbra unui rege îmi e dor,
de cele depănate-n fir de vorbă,
cu tine la povești şi la sonete,
aş sta să ard o mie și ceva de lumânări,
că-n zori și-n zi ți-aș spune,
ascultă-mă ori nu,
mai bine scrie,
povestea mai departe să o duci,
din gândul meu fără sfârșit
frumosul a apus,
vai mie
sau vouă?
oricum pereții au legat un cer prea sus,
iar lumânarea mea s-a dus
în glasul tău tăcerea mea dansează,
dar te ascult,
mă scrie
în urma regelui am luat sfârșit.
Mâhnită oboseală, de ce tu la ospăț mă ai? îmi spune!
Ioana:
Şi-om bea sfinţite de un vin
O cupă în romanticul Dublin.
Promis !
Dorria:
Promis şi eu! Să fie!
Bătrâne Will, ne paşte-un chef pe cinste !
© Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, Dorria Şişu, 14.04.2015, Klausenburg-Dublin şi retur

Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

eu, așchie de nuc