Trădarea



-    Unii s-au apucat să facă hermeneutici, ori le place cum sună Hermeneutica lui X, Y sau Z și vor să pară super inteligenți, ori e la modă și mie mi-a scăpat. Oricum, mulți citesc, puțini pricep. Ce a rămas de priceput e simplu: de umplut burta, de purtat moda, de dus vorba, ba chiar și oleacă de râcă între dobitoace, că nu strică dacă se presară pe ici pe colea.
Celan și-a scuturat palmele de cretă și și-a dat părul din ochi. Îl lăsase de câțiva ani buni să crească, mai economisea bani din tuns și, dacă era la o adică, îl tăia și-l vindea, că tot se purta asta prin oraș. Cu studenții lui era deschis și sincer. La fel și ei cu Celan.
-    Domnule profesor, îmi permiteți?
-    Te rog, Panaite, spune!
-    Suntem obligați să urmăm cursul de Hermeneutică și atunci vă întreb, cine este vinovat? Noi, că suntem dispuși, ori profesorul, care consideră acest curs obligatoriu? Tot dumneavoastră ne spuneați cândva că ”răul se taie de la rădăcină”, dar acum priviți și comentați, în acceptul și admirația colegilor mei, tocmai acest rău.
-    Panaite, acesta nu-i un rău, ci o prostie. Hermeneutica asta e un ciolan, care nu-i al tău, nici al meu, nici al nepoților copiilor noștri, pentru că de ciolan se ține boierul care vă bagă pe gât principiile altora și el crede la un moment dat, în prostia lui umană, că-i aparțin. Osul ăsta, ciolanul, este pentru el o condiție de existență, constând într-un număr de bani, drept salariu. Voi primiți, îndesat și fără rost, scopul unui boier de-a se realiza pe plictiseala voastră. Naivilor!
Panaite îl privea siderat. Aproape că nici nu mai clipea. Nu se aștepta la un răspuns direct. Putea profesorul Celan să debiteze ceva despre planul de învățământ ori să dea vina pe sistem, că tot e la modă.
-    Domnule profesor, răspunsul dumneavoastră spune multe.
-    Spune pe dracu! Nu spune nimic. E o oră de curs anormal de aiurea pentru toți. Prefer să țin opționale despre artă, politică, filosofie, orice, dar pe teme libere, asta ca să nu ne mai ținem așa de fixați pe un orar făcut de idioți. Ce spuneți, vreți să ne vedem săptămâna viitoare la ”Groapă”. Încropim o discuție liberă. Scrieți pe un bilețel orice cuvânt care vă vine în minte. Extragem unul și acela să fie subiectul hermeneutic data viitoare. De acord?
În clasă s-a auzit deodată un zumzet și-o foială generală de mulțumire, de scăpare, descătușare. Mai multe voci, puțin timide, spuneau aproape în cor:
-    Da, e super! Cool! De acord, domnule profesor! Ce fain!
-    La treabă! Scrieți, frumoșilor, și aduceți la catedră bilețelele voastre de amor. Un singur cuvânt, da?
Zis și făcut. Se rupeau coli și se scria de zor ceva. Era o fericire generală. Toți senini și fericiți. Se duceau la catedră și puneau cu grijă bilețelul în fața profesorului Celan, care se așezase comod, cu picioarele pe un scaun din apropierea ferestrei. Privea pierdut afară, în direcția parcului.
-    Gata, domnule profesor. Am gătat!
-    Care a vorbit?
-    Eu, domnule profesor. Panait.
-    Măi, Panaite, măi, nu mai folosi ardelenisme din astea la școală. Fii și tu neutru.
-    E-he, râdeți de mine, domn profesor! Și dumneavoastră vorbiți…
-    Să vină la catedră o fată mare, să extragă un bilețel.
-    Adică să fie grasă?
Întrebă și Frusina, roșie toată la față.
-    Nu, Frusină, nu. Să fie domnișoară, adică virgină.
Toți studenții au început să râdă zgomotos. Băieții mai dezghețați comentau deja în fraze de genul: ”poate pe la grădiniță mai găsiți, domnule profesor”.
-    Ei, în acest caz am să aleg eu un bilețel.
Cu privirea spre tavan, profesorul întinde mâna în maldărul de hârtii și ia una, la întâmplare.
-    Buuun! Ia să vedem ce scrie aici! Scrie așa: trădare. Vom vorbi despre trădare. Să vă pregătiți, copilași! Subiectul este foarte profund. Să-mi argumentați, totuși, trădarea și din punctul de vedere al autorului, cum ar fi Marin Preda, dar și în viziunea lui Iulius Cezar. Fie cei doi în inimile voastre, iar restul demonstrației pe care o s-o faceți să fie personală, vă rog!

Studenții au plecat fericiți din sala de curs, iar profesorul Celan, la fel de trist și plictisit cum venise, spre ieșire. Era ultima oră în ziua aceea. Cuvântul ales, trădare, îl răscolise. Amintirile îl sugrumau. S-a oprit pe prima bancă din parc și a aprins o țigară.


Ce poți spune frumos despre trădare? Oare trădătorul să fie în stare? El poate orice, deci e posibil. Cred că trădarea își are o rădăcină în copacul vieții. Nu există om care să nu fi fost trădat, dar să fi fost și trădător. De ce iubea Cezar trădarea? De ce să nu o iubească? Beneficia din ea. Dar tu? Om al unei civilizații înalte, mereu înaintate, dar cu aceleași minți bolnave, cum să iubești trădarea? Dacă aș avea puțină rațiune, aș accepta rostul acestei vieți mizerabile care m-a lăsat întotdeauna singur. Aș putea număra de câte ori am fost trădat? Of, pe multe le-am uitat! Sunt un laș. Lașul din ceară, sugrumat de ignoranți. Am fost trădat prin minciunile unor oameni care răcneau la infinit vulgarități, sperând să câștige o treaptă mai sus prin înjosirea altora. Iar eu ce am făcut? Am înflorit în tăcerea mea ciudată. Doar nu era să intru în cocina porcilor. Urăsc mirosul lor. Nu știu, frate, ce-i cu mine! Mi-e a fugi spre undeva unde să nu găsesc din mine, din trecut, să am creierul spălat și să pot trăi ca un fugar al propriei mele vieți. Sunt dat dracu’ de romantic azi. Soarele ăsta mă prostește. Oricum, e liniște. Cred. Asta vreau? Săraca, mama! Niciodată nu s-a bucurat de vreo realizare de-a mea. Mereu spunea: ”Celan, de ce nu faci și tu ceva cum fac ceilalți oameni? Să muncești undeva de unde să iei bani mulți, să ai și tu mașina ta, familia ta. Nu mai scrie, mamă, prostiile alea de cărți! Ce, altă treabă nu ai, mama?” Avea și ea dreptatea ei.

-    Aveți un ceas, vă rog!
-    Nu am, dar trebuie să fie trecut de ora cinci.
-    Să fie? Mulțumesc, băiete!
-    Nu aveți de ce, domnule!

Bătrânelul acesta îmi pare cunoscut. Este simpatic. Uite ce frumos merge el cu bastonașul lui. Cred că a fost și el trădat de multe ori în viață. Acum îi e bine, cred. Probabil face o partidă de șah cu vreun coleg pensionar, că, ce altă grabă să aibă el? Nu tu muncă, nu tu stres! Bătrânețea e un remediu cumva. Sunt sigur. Cred că e vremea să merg la cămin. Îmi ajunge atâta leneveală. În fond, timpul acesta îl voi plăti al dracului de scump.


Dorina Șișu
Dublin, 23 octombrie 2014



Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

eu, așchie de nuc