Scrisori între monoteiști

Doi monoteişti într-o cameră goală sunt lipiţi de amintiri. Între ei e o distanţă firească. Unul țese o poveste de iubire pe marginea tâmplelor celuilalt. Timpul s-a oprit pe pragul ușii lor și-i ascultă. O întâmplare le-a lăsat sufletul gaj.

Scrisoarea doamnei pentru monoteist:
Am vrut să te aud, dar am rămas stană de piatră. Munţii m-au acoperit cu vânturile sale, iar apele au trecut peste trupul meu adâncind șuieratul iernilor ca în propria lor casă.
Suntem esenţe laolaltă cu viaţă. Ori poate că nu? Unii îşi doresc atât de multă iubire încât vor să nu fie lucizi şi-atunci indiferenţa le devine faptă. Te umileşti cu dragoste. În vis orbești de fericire. Nefirească parte de lume îmi pare realitatea! Un punct de sprijin susţine drumul, dar pe drumul acesta, păcatul are urma șerpilor. Simţurile se rostogolesc pe margini de lume, iar lumea rostogolește margini, le face ghem și le aruncă în ochii naivilor. Cine să te privească cu ochiul milei? Îți cântă din cer un cor de îngeri? Vai, nu, e basmul tinereții tale. Îți creşte dorinţa de umbră până când, fără să vrei, devii umbră.
ah, dragoste, ţine-mi chipul în șoapte,
în viaţă nădejdea-mi e crudă
venirea departelui devine aproape,
cunună de Paşti într-o nuntă de moarte.
pe cine respectă ochiul de zimbru?
de cine mi-e teamă iubind neajuns?
Mă cheamă distanţa din noi. Ne-ngroapă-n cădere clepsidra cu vise. Mă-ngenunchezi privind de sus. Apoi spui că nu doare ori că nu-s.

Scrisoarea monoteistului către doamnă:

Din lumea unor jalnici răi nu pot privi decât în jos. N-am râs în faţa rugii tale ci am trecut în vid frumos.
Neplăcute depărtări! O toamnă se sucește în ochii mei de lut. Rămâi. Sunt mut.

Doi monoteişti într-o cameră goală sunt lipiţi de amintiri. Fiecare ține ascunsă o scrisoare. Distanța dintre ei a devenit o suflare. Timpul a plecat. Pe prag a rămas un suflet gaj: iubirea lor de-o viață.