Îngerașul meu, îngerașul meu...
˗ Adu cartoanele aici!
˗ Le aduc. Unde să le pun?
˗ Uite, aici. Să nu vadă lumea cum arată un om distrus.
˗ Săraca de ea!
˗ Acum îi e mai bine ei. Nouă, nu. Deci poți reformula cu ”săracii de noi”. Hello, go on! You are not allowed here. Go, go, please!
Lumea privea chipul femeii ucise. Șoferul de camion, care lovise mașina, privea absent. Fără viață. Sângele se împrăștiase pe o bucată bună din autostradă. Era ora 8:30 dimineața. Traficul era infernal la ora aceea, indiferent unde te aflai cu mașina; în oraș ori pe autostradă, se circula infernal. Pompierii încercau să izoleze zona și să procedeze la tehnicile legale în caz de accident.
˗ Mamă, unde te duci?
˗ La job. De ce mă întrebi? Nu fac asta în fiecare dimineață?
˗ Ba da. Te-am visat ciudat.
˗ Cum?
˗ Nu pot să îți spun.
˗ Atunci de ce-mi mai spui, dacă nu vrei să spui până la capăt?
˗ Nu asta am visat, adică, ce te întreb acum, dar vreau să te întreb ceva, pentru că mi-am adus aminte. Atunci când mori, unde te duci?
˗ E firească întrebarea. Toți ne întrebăm așa.
˗ De ce?
˗ Pentru că e firesc.
˗ E firesc să mori?
˗ Da, și asta, dar e firesc să îți pui întrebări de genul acesta; unde ne ducem când murim? Eu aș întreba și altfel. Unde rămânem când murim? De ce ar fi neapărat necesar să călătorim în moarte? Cred că suntem două lumi paralele și că în moarte există viață. Ceea ce noi trăim acum și-i spunem viață, poate că este moarte și atunci când ne naștem de fapt murim și atunci când murim, de fapt ne naștem.
˗ Nu înțeleg nimic din ceea ce spui.
˗ Nici eu, uneori. Dar cred că e valabil.
˗ Valabil?
Fiica își privea, uimită, mama. De ce vorbea așa? De ce azi nu o certa? De ce avea chef de propoziții complicate? O visase că pleca într-o lumină, printr-un tunel. Aproape de finalul visului, mama i-a spus: ”Să nu fii tristă. Chiar dacă mor acum, mama o să fie cu tine și o să te ocrotescă. Te iubesc dincolo de stele și ceva mai mult!”
˗ Te iubesc, sufletul meu frumos!
˗ Te iubesc, mami!
˗ Vrei să te clocesc?
˗ Mami, sunt mare acum. Nu mă mai cloci.
Și fata râdea, știind că mama ei oricum va lua poziția de cloșcă, o va strânge în brațe și o va pupa strașnic pe cap, repetând ”îngerașul meu, îngerașul meu, îngerașul meu!”
˗ Dacă te rog, mami, din tot sufletul, să nu mergi azi la job, tu ce ai să faci?
˗ Am să te mușc de nas și apoi am să te mint, că da ori că nu. Trebuie să merg. De ce îți este frică? Spune-mi, te rog.
˗ Nu pot. Îmi promiți ceva?
˗ Îți.
˗ Promite-mi că o să ai grijă de mine pentru totdeauna.
˗ O-ho! Am avut și am să am, desigur. Știu de ce îți este frică. Nu am să mor. Never. Ai să vezi!
˗ Am să văd. Acum, ești obligată să trăiești.
˗ Ok, ok. Hai!
A mai simțit un gol în suflet atunci când conducea. Se rupea de realitate deși mintea ei realiza că este la volan. Își arunca pe furiș ochii spre cer. Era senin. Seninul pe care îl simțea în toată ființa ei. Era ca un zbor fără dureri. Lin. Nu se putea întâmpla nimic. Avea de trăit viața alături de fiică. De câte ori își imagina că va muri o apuca plânsul. ”Nu am să te las singură. Nu. Niciodată. De unde-mi vine golul acesta care seamănă cu un zbor?” Un camion venea spre banda ei. Nu semnaliza. Avea o senzație de rău de câte ori o mașină mare trecea pe lângă ea. Parcă volanul o trăgea în dreapta. Auzea șuieratul vântului făcut de roți. O ploaie din senin a pornit și amețeala a cuprins tot drumul. Linia s-a unit cu drumul. Mergea pe mijlocul liniei din banda întâi. ”Ce caut aici?” ”De unde a apărut lumina aceasta? Unde sunt? Unde mă duc? Mă așteaptă acasă. Eram obligată să trăiesc și eram fericită în promisiunea făcută.”
˗ Go, go, please! Go, go, please! Să-i căutăm telefonul.
˗ De ce?
˗ De câtă vreme lucrezi la noi?
˗ De ieri.
˗ Ok. Se vede. Trebuie să sunăm. Dacă telefonul e în regulă, ne scutește pe noi de alte cercetări. Ăsta e succesul unei operațiuni de scurtă durată. Anunțăm rudele și gata.
˗ Cred că e destul de dificil să anunți familia că cineva a murit.
˗ Este, dar ăsta e job-ul. N-ai ce face.
˗ Da, n-ai. Am pus cartoanele. Ce fac acum?
˗ Privește doar. Până diseară o să mai înveți, deși la un moment dat sfârșești ca ea. Adică toți murim și alții se grăbesc să facă loc de trecere pentru grăbiți.
7 iulie 2013.
˗ Le aduc. Unde să le pun?
˗ Uite, aici. Să nu vadă lumea cum arată un om distrus.
˗ Săraca de ea!
˗ Acum îi e mai bine ei. Nouă, nu. Deci poți reformula cu ”săracii de noi”. Hello, go on! You are not allowed here. Go, go, please!
Lumea privea chipul femeii ucise. Șoferul de camion, care lovise mașina, privea absent. Fără viață. Sângele se împrăștiase pe o bucată bună din autostradă. Era ora 8:30 dimineața. Traficul era infernal la ora aceea, indiferent unde te aflai cu mașina; în oraș ori pe autostradă, se circula infernal. Pompierii încercau să izoleze zona și să procedeze la tehnicile legale în caz de accident.
˗ Mamă, unde te duci?
˗ La job. De ce mă întrebi? Nu fac asta în fiecare dimineață?
˗ Ba da. Te-am visat ciudat.
˗ Cum?
˗ Nu pot să îți spun.
˗ Atunci de ce-mi mai spui, dacă nu vrei să spui până la capăt?
˗ Nu asta am visat, adică, ce te întreb acum, dar vreau să te întreb ceva, pentru că mi-am adus aminte. Atunci când mori, unde te duci?
˗ E firească întrebarea. Toți ne întrebăm așa.
˗ De ce?
˗ Pentru că e firesc.
˗ E firesc să mori?
˗ Da, și asta, dar e firesc să îți pui întrebări de genul acesta; unde ne ducem când murim? Eu aș întreba și altfel. Unde rămânem când murim? De ce ar fi neapărat necesar să călătorim în moarte? Cred că suntem două lumi paralele și că în moarte există viață. Ceea ce noi trăim acum și-i spunem viață, poate că este moarte și atunci când ne naștem de fapt murim și atunci când murim, de fapt ne naștem.
˗ Nu înțeleg nimic din ceea ce spui.
˗ Nici eu, uneori. Dar cred că e valabil.
˗ Valabil?
Fiica își privea, uimită, mama. De ce vorbea așa? De ce azi nu o certa? De ce avea chef de propoziții complicate? O visase că pleca într-o lumină, printr-un tunel. Aproape de finalul visului, mama i-a spus: ”Să nu fii tristă. Chiar dacă mor acum, mama o să fie cu tine și o să te ocrotescă. Te iubesc dincolo de stele și ceva mai mult!”
˗ Te iubesc, sufletul meu frumos!
˗ Te iubesc, mami!
˗ Vrei să te clocesc?
˗ Mami, sunt mare acum. Nu mă mai cloci.
Și fata râdea, știind că mama ei oricum va lua poziția de cloșcă, o va strânge în brațe și o va pupa strașnic pe cap, repetând ”îngerașul meu, îngerașul meu, îngerașul meu!”
˗ Dacă te rog, mami, din tot sufletul, să nu mergi azi la job, tu ce ai să faci?
˗ Am să te mușc de nas și apoi am să te mint, că da ori că nu. Trebuie să merg. De ce îți este frică? Spune-mi, te rog.
˗ Nu pot. Îmi promiți ceva?
˗ Îți.
˗ Promite-mi că o să ai grijă de mine pentru totdeauna.
˗ O-ho! Am avut și am să am, desigur. Știu de ce îți este frică. Nu am să mor. Never. Ai să vezi!
˗ Am să văd. Acum, ești obligată să trăiești.
˗ Ok, ok. Hai!
A mai simțit un gol în suflet atunci când conducea. Se rupea de realitate deși mintea ei realiza că este la volan. Își arunca pe furiș ochii spre cer. Era senin. Seninul pe care îl simțea în toată ființa ei. Era ca un zbor fără dureri. Lin. Nu se putea întâmpla nimic. Avea de trăit viața alături de fiică. De câte ori își imagina că va muri o apuca plânsul. ”Nu am să te las singură. Nu. Niciodată. De unde-mi vine golul acesta care seamănă cu un zbor?” Un camion venea spre banda ei. Nu semnaliza. Avea o senzație de rău de câte ori o mașină mare trecea pe lângă ea. Parcă volanul o trăgea în dreapta. Auzea șuieratul vântului făcut de roți. O ploaie din senin a pornit și amețeala a cuprins tot drumul. Linia s-a unit cu drumul. Mergea pe mijlocul liniei din banda întâi. ”Ce caut aici?” ”De unde a apărut lumina aceasta? Unde sunt? Unde mă duc? Mă așteaptă acasă. Eram obligată să trăiesc și eram fericită în promisiunea făcută.”
˗ Go, go, please! Go, go, please! Să-i căutăm telefonul.
˗ De ce?
˗ De câtă vreme lucrezi la noi?
˗ De ieri.
˗ Ok. Se vede. Trebuie să sunăm. Dacă telefonul e în regulă, ne scutește pe noi de alte cercetări. Ăsta e succesul unei operațiuni de scurtă durată. Anunțăm rudele și gata.
˗ Cred că e destul de dificil să anunți familia că cineva a murit.
˗ Este, dar ăsta e job-ul. N-ai ce face.
˗ Da, n-ai. Am pus cartoanele. Ce fac acum?
˗ Privește doar. Până diseară o să mai înveți, deși la un moment dat sfârșești ca ea. Adică toți murim și alții se grăbesc să facă loc de trecere pentru grăbiți.
7 iulie 2013.
Comentarii
Trimiteți un comentariu