Dorina Șișu

umanul peţit la prima răscruce valul desparte o viață ce duce un gând o născare  o ploaie să moară o vreme un ceas  ori un vis ce ne doare în braţe de praf venit dintr-un mit mesaj entitate simbol despărţit de forme şi ape femeia priveşte dovada cum zace din sacru-n poveste

un drum fugar îmi șade la picioare și-ar vrea să-i fiu un cap de viață ca o părere scade paloarea dintre noi mai stai o toamnă sau măcar cinci ploi și pîn’ la urmă calea-i zguduită de ochii ascunși și hoți printre cuvinte de îmi vorbești iubirea stă cuminte iar de îmi taci  știu aerul mă minte eu sunt flămând în  versu-mi fără viață tu ești sătul de aur și verdeață noroiul s-a uscat pe tălpi și fruntea-mi este ruptă de întrebări și de mirări prea scumpe ce-ndrumă acum prea mândră-ți față hâdă? și prin ce gară truda-mi calcă strâmb? e vina mea desfrâul nu-l cunosc în flăcări prada pare prea cuminte

răzbunarea s-a prins în jocul funebru  s-a atins inelul de buza pământului  și iată cum toiagul singurului cuvânt de adio s-a prins ca un mărăcine în părul meu otrava ploii a secat metafora  hoți de buzunare au tatuat cu sticlele de bere pe glezne numele din vis.  din visul cui au răsărit maci negri? ah, nu mă întreba de ce speranța poartă negru în dimineața aceasta  mama și-a adunat spatele în ochiul meu stâng și icoana din sala mare are amprentele mamei pe ramă țipă morții chemările blesteamă iubirea tatălui meu și pe masă a rămas pastrama de oaie din copilăria lacrimilor mele nu mai plânge mamă în fericire visul se destramă

mereu ți-am povestit câte ceva pe ascuns ți-am așezat mere sub pernă m-am prefăcut că sunt Salus și fără să înțelegi de ce adun roua alergam precum un silen înaintea vântului și urlam de fericire că sunt tâlharul mării valul acela stă în dulapul meu de haine și nu am să-i dau drumul pentru că mă prefac în regina Babylonului înspre răsărit îți voi ridica o cetate din cele mai frumoase ploi din vise vom face răsăritul lumii și apoi o să privim liniștiți la ultima ninsoare hai gândule  hai stai nu auzi cum te strigă timpul? eu nu am plâns când am ajuns la malul tău sunt slujitorul urmelor bătrâne și în coate m-am scrijelit de pântecul cerului hai gândule  hai stai

în ora dimineții tale citesc vești cu parfum de pustiu și ce jalnică-mi pare acum seara pentru că parcă aud versurile tale așa cum au adormit pe plajă cum strigă spre simboluri  și cum roagă risipirea să nu plece nu te întreba unde ești în cercul tău nu pătrund visele și dacă ar fi să-ți povestesc despre timpul meu lipsă salamandrele și-ar dezlipi culorile pe un munte într-o zi pământul a ridicat mâinile spre mine și prin rădăcina lui am cicatrizat o poveste pentru că valul te știe și pe marginea acestui prag ți-a lăsat un nume într-o altă zi pământul mi-a căutat ochii dar ninsorile acoperiseră depărtarea și de atunci tot ninge mă ninge... nu știu

am ieșit în întimpinarea Lupului Alb asta acum o mie de ani și urletul lui mi-a tatuat pielea  în minuscule drumuri de munte de atunci îmi păstrez calea mă feresc de întâmpinări ascunzișul face bine la metafore și uite ce bine le pică umbra nu-i așa? am trecut de porțile imaginarului dar le petrec în fiecare noapte tu nu mai spune la nimeni secretul meu ai știut că sub pernă îmi ascund șoaptele și atunci când uit cine sunt nu vin la cascadă aștept să plece soarele și ușor ușor merg spre acolo unde mă aud regăsirea mă tulbură precum valul acesta din mâna mea dreaptă

mă întrebi de ce devenim bătrâni? să uităm de larma cumplită să ne înșelăm trupul cu aduceri aminte să mărunțim diminețile cu hrana nopților și așa aduși de ani să facem un colț bucuriilor și să râdem știu că e o înșelăciune la mijloc dar nu cântăresc paralelismul ce-mi cade pe cap ori de câte ori mă prăvălesc spre lume nu cântăresc neliniștea care-mi fuge prin sânge și nici kilogramele de vise spulberate tu nu vezi cum bate la geam brațul femeii mute? despre iertarea istorică îți voi povesti pe un covor de catifea lângă cenușa păsării Bennu lângă urletul Lupului Alb sau lângă sfâșietoarele pânze țesute în așteptarea iubitului te las să cercetezi viața dar să nu spargi apoi zilele pe care le-ai păstrat în colțul tău secret pentru că pe trupul meu umblă suflarea morții și n-ai să înțelegi de ce rosturile sunt legate cu sârmă ghimpată

toți rămânem în urmă și tu ești înaintea mea  pentru că-ți privesc urmele iar drumul tău nu e sub cerul absurd așa cum l-ai gândit și nici deasupra pământului cu pantofi de lac așa cum spun poeții simt milioane de atingeri pe tâmplă poate că sunt ochii trecătorilor sunt treceri de ploi sau șuierat de vânt tabele matematice împărțite la grijile noastre poftele paralele cu visele să înghițim în sec trecutul și să bem cu poftă metafora care ne suflă cât de cuminți putem să fim în roluri diferite hai să te prinzi în hora anotimpurilor încă o iarnă apoi vom dormi

cerul s-a prins de mătase din suflet dulcele dă să iasă de vei vedea fiecare atingere  cum mut se prinde înconjurul meu de vei vedea fiecare anotimp cum se mută în umbra mea ai să înțelegi obsesia de moarte sau poate că măcar acest lerui-ler de vară care s-a prins de mâna mea precum o coroniță pe capul ielelor și-am să-ți urc de-acuma daruri din gânduri spre un rai al tău și-am să-ți fiu felia-ți bună de pus pe răni când ai să plângi și-am să-ți ademenesc iubirea să stea sub pernă când adormi sub pleoape numele să cânte ”de dorul tău eu am să mor”

˗ Stai cuminte! ˗ Păi ce, nu stau? Mântuit, împărtășit, spovedit, renegat, furat, felicitat, mătrășit, găurit, răsfirat, renegat, maltratat. Ce mai e? Taci! Taci! Taci, taci, taci! Spun gândului care spune să tac, să tacă. Ecouri. Ecouri. Nebunie, blasfemie. Taci! Și am tăcut. Șttt! Cine spune? Tu spui. Adică eu. ˗ Cu cine vorbesc? ˗ Nu știu. ˗ Cu tine. Vrei să-ți desenez? ˗ C e? ˗ Ești proastă? ˗ Nu. Nu cred. Oi fi. De ce nu? De ce întrebi? ˗ De o juma' de oră îți explic de ce-am venit. ˗ Păi, la cine ai venit? Cine dracu, Doamne iartă-mă, e femeia asta? E frumoasă rău de tot. Că doar n-o fi venit taman la mine. Ce treabă am io cu ea? Niciuna. ˗ La tine am venit. Știai că vin. ˗ De unde să știu, dacă nu te știu? Cine ești? ˗ Moartea. ˗ E-te na! Faci mișto de mine? Cred că sunt, la naiba, într-un vis horror. Ce-o fi însemnând și porcăria asta? ˗ Nu. Sunt foarte serioasă și nu fac glume. ˗ De ce? Adică de ce nu faci glume? Moartea nu râde? Ah, să nu uit! Cum dorești să îți spun? Doa

˗ Adu cartoanele aici! ˗ Le aduc. Unde să le pun? ˗ Uite, aici. Să nu vadă lumea cum arată un om distrus. ˗ Săraca de ea! ˗ Acum îi e mai bine ei. Nouă, nu. Deci poți reformula cu ”săracii de noi”. Hello, go on! You are not allowed here. Go, go, please!  Lumea privea chipul femeii ucise. Șoferul de camion, care lovise mașina, privea absent. Fără viață. Sângel e se împrăștiase pe o bucată bună din autostradă. Era ora 8:30 dimineața. Traficul era infernal la ora aceea, indiferent unde te aflai cu mașina; în oraș ori pe autostradă, se circula infernal. Pompierii încercau să izoleze zona și să procedeze la tehnicile legale în caz de accident. ˗ Mamă, unde te duci? ˗ La job. De ce mă întrebi? Nu fac asta în fiecare dimineață? ˗ Ba da. Te-am visat ciudat. ˗ Cum? ˗ Nu pot să îți spun. ˗ Atunci de ce-mi mai spui, dacă nu vrei să spui până la capăt? ˗ Nu asta am visat, adică, ce te întreb acum, dar vreau să te întreb ceva, pentru că mi-am adus aminte. Atunci când mori, unde te duci? ˗ E fireasc