Dorina Șișu

iubite, privește timpul și gândul și-apoi pasul căzut peste zăpezile noastre măsurându-ne a surâs și a primăvară aducerile de spate iubite, podul cu vise stă ascuns  noaptea face cu mâna umbrelor leagănă-se-n suflet cântecul inelului dăruit pentru că hora copacilor goi cântă-n ceruri declarația ta de iubire iubite, te voi iubi până ce mă voi uita dincolo de maluri și de munți răsfrânți aducându-ți la picioarele tale buzele mele precum o ploaie a mântuirii iubite, am răsfoit într-o mușcătură de măr timpul regăsirii noastre

În secolul al XIX-lea, parvenitismul, avariția și imoralitatea, constituiau teme în romanele realiste. Motivele principale erau, desigur, parvenitul și avarul. Ce ciudat, în secolul al XXI-lea, motivele principale s-au acutizat pe realismul manifestat în secolul al XIX-lea! Teme alese din realitate, cuprinzând aceleași conflicte politice, culturale, sociale, psihologice. Rezolv area problemelor? Se utilizează tehnica detaliului, atât în literatură și pictură, cât și în politică sau mediul social. După tehnica detaliului se aplică tehnica ciomagului, care, de fapt, a existat încă de pe la anul 397 î.Hr., atunci când Socrate spunea: ”În momentul în care se află pe picior de egalitate cu bărbatul, o femeie devine şeful acestuia ”, prin urmare instituia aplicarea unui picior distanță între bărbat și femeie. Pe de altă parte, Galileo Galilei învață de la oricine (”Nu am întâlnit niciodată un om atât de ignorant încât să nu am ce să învăţ de la el.”), că poți căpăta echilibru și dincolo de p

ceea ce era firesc în dublul tău rol a devenit o anomalie eternitatea vulgarului devine un manuscris absurd vorbești despre răbdarea mea? nu-ți poți imagina câte gânduri am așezat pe genunchi și nici socoti răzvrătirile dezamăgirea preotului din Heliopolis a cuprins lumina din templu și uite cum privim la cocoașa adunată ca niște străini răsfirați de cenușă și bătuți de ploi construim ziduri secetoase și le numim averi stai să înțelegi sensuri și lași să-ți curgă pe tâmple viața filosofia devine un tragic sumar un raport spre alte speranțe continui să-ți târăști picioarele spre o lume prea înaltă să-ți auzi sângele țipând a sete să-ți burdușești nopțile cu vise dar preferi să înțelegi departele chiar dacă nu l-ai ajuns niciodată

să fie  o apă prin care nu poți vedea mai departe o frunză peste care nu poți trece să fie visul împlinit peste buze tăcute un anotimp un cerc un pas  un val peste nopțile promise să fie o poveste cu miros de castane coapte sub stâncă o mână care să-mi tacă ne-spusul un maxim de zi uite cum nu pot spune de ce azi sunt mai mică în ochii tăi vânduți vieții să fie fântâna cu promisiuni ne-promise stau să mai urc o scară arsă cu vise pentru că te iubesc și pentru că mă trăiești iubirea mea dau timpului răgazul meu, fabulosul magic al ascunsului, dau clipei ce nu s-ar aștepta să vrea și dau tot ceea ce-mi aparține lumii.

spun că nu mai scriu poezii dar îmi aduc aminte de mama  vorbea cu florile  le spunea că sunt frumoase acum privesc florile de la tine culorile parcă sunt din altă lume petalele se foiesc de plăcere apoi vine vremea căderii una câte una privesc o petală căzută şi mă întreb de câte zile o aştept căderea o doare? ca un mănunchi de flori îmi este gândul cu timpul voi rămâne fără trupul meu aşteaptă momentul căderii şi atunci pământul se va întreba de durere

cerul a văzut tristeţea în ochii ei s-a speriat şi s-a ascuns după lună luna a văzut lacrimi la picioarele ei s-a speriat şi s-a ascuns după Stella Maris dar ea a rămas cu pământul şi-a făcut culcuş de regină lângă o fântână  a început să se roage nopţile să le cheme să le vorbească despre pietre şi trecut tristeţi valsau pe roua dimineţilor duminica e ziua când încearcă rochia de mireasă un copil cu părul cârlionţat îi spune ”mamă” apare în vis dimineaţa sărută paşii făcuţi de el ştie că nu poate veni pentru că nici ea nu poate să rămână mai mult de şapte ani ea respiră fiecare anotimp până când pielea prinde miros de iarnă

depărtarea s-a acomodat cu uitarea o să-ți amintească un gând fugar de ce tăcerea îți e așa de surdă și picioarele tale așa de obosite depărtarea s-a lipit de pleoapele tale mirate și abia mai deschizi ochii prin lume printre coaste lovite auzi șuieratul vântului tu înțelegi că această singurătate nu este plină nici goală nici bună și nici sătulă masa care șade între tine și celălalt a devenit normalitate și lumânarea-și poartă singură de grijă pentru că-ți știe ruga și pentru că depărtarea s-a acomodat cu noi adunăm brațe văzute pe cer în fântâna din Dublin ninge ușor cu drumuri julite în coate a pustiu