puteai să...

puteai să-mi lași frica la ușă

iar eu gândeam că-i un cadou

mereu ți-am spus cu palmele la gură
că timpul e o cursă nebună

puteai să-mi lași gândul de seară

ca o nevoie de mântuire în oasele goale

să-l imiți pe Quijote

să ne lovim cu lanțul de nimicuri îmi spui

să lăsăm sângele pe frunze îți spun

să privim lașitatea cum ne cuprinde ne spune prietenul

și toți să stăm pe un pod

măsurând distanța până la apă

linia vieții ne-a rămas doar un punct

ca o poruncă îți vine să aștepți și-apoi să te duci

acolo unde nimeni nu știe cum e

dar vezi tu

tăcerea a devenit urâtă

iar cântecul ei ne șade între coaste

precum o mireasă cu mâna întinsă

așteptând inelul de o viață

puteai să-mi lași frica la ușă

apoi să fugi cu palmele la gură

iar eu să mă dau cu viața de pereți

până când un alt vânt de seară

mi-ar fura gândul