Cuvântul îți e sfada

‒ Nu mai daaa!
‒ Nu dau. Nu mai țipa. Ce ai?
‒ Ai ridicat mâna la mine.
‒ Ba nu e adevărat. Minți.
‒ Ba nu mint. Ai ridicat mâna.
‒ Șttt. Cine bate?
‒ Vântul.
‒ Care vânt? Eu sunt vântul!
‒ Vântul e. E altul.
‒ Bate la geam.
‒ Ei, na.
‒ Da, da.
‒ Ia, șttt!

”Nu întoarce capul atunci când ești mireasă. Se zice că o să-ți pară rău.„ Prietenii dădeau sfaturi în ziua nunții mele. Purtam o pălărie cu o floare roșie pe mijloc. Mă simțeam ca un spital fericit cu două picioare. Privirile erau aproape toate îndreptate spre mine. ”Zâmbește!”, îmi șopteau prietenii, iar eu zâmbeam. Flacăra lumânării din stânga mă atrăgea. ”Dacă se stinge lumânarea din dreptul tău, mori prima”, ziceau prietenii. Și flacăra mea se clătina. Când e timpul? Vreau să ghicesc privind la lumânare. Peste un an? Zece? Poate peste o secundă? ”Închină-te!”, mă mustră mama. Mă închin.
‒ Nu mai daaa! Nuuu....
‒ Hello! Visezi? Hai, scoală! Ai un coșmar.
‒ Brrrr...
‒ Ce ai visat?
‒ Că mă băteai. Eram mireasă și lumânarea zicea când o să mor.
‒ Mofturi!
‒ Zici?
‒ Zic.
‒ Atunci de ce visez mereu asta?
‒ Îți este ție prea frică de toate. Tu și fricile tale! Visează-ți zborul tău. Merg să bat pe la ferești.
‒ Nu pleca!
‒ De ce nu?
‒ Ești doar vântul meu. Nu pleca!
‒ Dar ești un copac care a crescut în mijlocul furtunii. Ce să-ți fac? Aruncă-ți fricile și hai cu mine. Fii ploaia mea!
‒ Să-ți fiu ploaie?
Vântul mă privea mirat. Cum îndrăzneam să fiu nemulțumită? Cutezanța prea scump va fi plătită. Dar nu confortul te judecă pe drumuri, ci lipsa de iubire te face vânt din sud. Cam aspru la privire. Prea spre apus. Prea bun. E timpul meu să tac. Și trupul se chircește. Sub pleoape lacrimi zac. ”Nu plânge”-mi zic continuu. ”Nu plâng, nu plâng”, repet; dau să înghit și doare, sub tălpi cenușa intră. Mă calcă în picioare. Strigă la mine urma:”Taaaci! Să taci! Nu plânge. Calcă-mă de vrei, dar taci. Cuvântul tău e sfada. Tu, mută să rămâi.” Blesteme 'ntruchipate, pe ce spinări te urci? Și mintea șade slută cu frica mea la sân.
‒ Să mă ierți, stăpâne, că am uitat să-ți fiu!
Alături peste veacuri din urmă năucite, privea sărmana ploaie sub lacrimi la cuvinte.

Prin spărtura cercului privesc la timp. Mă întreb”când va să vină timpul”? Chiar dacă va veni, să mă prefac că nu-l văd? Înțelepții așa spuneau. Închid ochii și dorm? Și timpul mă va crede? Mă clatin și ochii mi-i ridic. Nu sunt doar eu. Nu ești doar tu. Spre seară am să cânt, durata nopții s-o lungesc.