Dorina Șișu

ah de-aș putea vlăstarul să-l culeg din ape tulburi liniște curată prea dăinuită frumusețe-n sete a inimii cărare printre stepe și rug să aflu ochiul ce-mi alină căutător prin umbre vicleșug o dulce-amăruie vie-ți par cuvintele ce tot mi le ascund nădejdea sper în ziua cea de mâine și poate mugur printre spini s-apară tu care pici în gura lumii pradă și stai plângând în sunet de vioară tot îngropând suspinele de ieri nu vrei să cazi și vrei să speri în mila gropii care te-mpresoară mult prea curând și mult întâia oară o foame aprigă de viață cenușie mai stai puțin și spune-mi șuierând al cărui vânt mai sunt pe unde cânt?

Autor Dorina Șișu Dublin, martie, 2016

Autor Dorina Șișu Dublin, 28 martie 2016

nimeni nu a privit în noaptea plecării, nimeni nu a iubit depărtarea, toți au scormonit sensuri. fala de-a ieși în fața oamenilor spunându-le că nu e om mai om ca el, fala acestui trecător fără trepte de urcat, fără griji, fără întrebări, ne-a depărtat. o cupă de otravă pe fiecare scenă. roluri și jocuri mincinoase. trădări cu aer melancolic bat în uși. nimeni nu a deschis, dar toți s-au îmbolnăvit. rolurile au devenit haotice. viața? ce știe ea? cum să ocolească dacă șina ei duce înspre acolo și dincolo? proști cu speranțe dau socoteală cifrelor exacte. ei au pus laba pe os. ceilalți? care ceilalți? muțenia pământului are miros de sare. să ne odihnim sub nucul ăsta. să ne despletim țipătul și să ne facem ghem în val.

str ângi din ochi și potrivești viața în dreptul tău atât cât să-i simți suflarea în față atât cât să vă potriviți pașii ori gândurile să i le auzi pe furiș ajungi pe vârfuri să atingi un cais înflorit ajungi un străin în apa irlandei dacă nu atingi cu mâna norii adunați pe coasta de vest ajungi să nu-ți mai ajungi să te întrebi dacă ești pe partea dreaptă pe stânga ori în centrul vieții pentru că aceste „pentru că-uri” sunt bătăi pe loc ale soldatului din tine sunt fricile ascunse sub ruj de femei pentru că nimeni nu te cunoaște atunci când strângi din ochi la propria ta gală 12 martie 2016

așteptam într-o gară trenul personal care lua durerea dar ea se ascundea în păr în buzunare în ochi în sânge se băgase durerea pe sub haine trenul ajungea în gară iar durerea se adâncea și mai tare în mine atât de tare că mă adâncisem cu ea și păream ca un bolovan imens de sare nu ne deosebeam nu știam care sunt eu și care e ea mă amestecasem în sânge și oase până am redevenit femeie dar durerea îmi legase mâinile la spate trenul a trecut pe lângă mine și uite cum am rămas cu durerea asta prinsă de păr așteptând un alt tren sau cine știe...o altă viață. 15 martie 2016

nu știam că viața arde nemărginit sufletul și uite cum rămâi să dai o filă mai departe o filă de carte la care citești plictisit de cinci minute ai să oftezi la o pagină oarecare de parcă le-ai cunoaște pe toate ca pe propria piele și uite cum îți începi inconștient dialogul pe scenă cu prieteni și dușmani la un pahar cu vin și altul cu otravă: mi-am dat cu tămâie pe glezne și tot ce-i desfrâu pe coala ta de hârtie se transformă în piramidă cu joc de picioare într-unul de pietre cu bătaie în noroiul de la cota 2000 ...sttt, băăă, beția asta de mileniu, de secol sclifosit și fandosit ipocrit și fudulit mincinos și trădător băăă boierule băăă, nu mă străbate nici o graniță a rușinii decât vârful cuțitului și muchia pietrelor aruncate în mine de voi pe la spate că de-aia n-am spate de fecioară și nici ochi de căprioară ochelarii mei de soare știu ce dracu ascund man am băut vulgar și mi-au fugit romantismele în apa mării irlandei bat bot în bot cu pământul reginei și-mi aranjez gl

să continuăm dialoguri cu ziceri directe ma Chérie, întrebările tale  m-au lăsat fără aer au apăsat în pieptul meu cu tălpile goale   și nimeni nu spunea nu toate creșteau invers, ma Chérie toate pătrundeau în sânge în oase în carne în ochi sufletul s-a făcut și ghem uite cât a rămas de mic uite cât un bob de mazăre îl întrece nuuu, nu există nimic între mine și el între mine și  mine sunt tot eu mă păzesc de uimiri de întrebări la două capete mă păzesc să nu cresc precum aluatul de pâine să dau pe-afară și să mă lipesc de pământ că mi-e dor de tăcere de mine de umărul peste care cad ridicându-mă la puterea unui zbor de doi, ma Chérie sufletul mi-a rămas mic iar frica nu mai are loc în el a fugit prăpădind alte femei fără batic sunt singură acum cu toate întrebările tale în tălpile goale apăsând pe pieptul meu mort