Dorina Șișu

ORIZONTURI POETICE - HORIZONTES POETICOS : ”amigo...”-”amice...”de Șișu Ploeșteanu Doria (tra... :  Șișu Ploeșteanu Doria  amigo... no es muy cierto lo que se dice estaba atrapada en un alambre de púas en un tiempo ...

în timpul întrebărilor tale mi-am pierdut o pagină de jurnal undeva departe în trecut scriam ceva de genul: ce se cuvine nu se cuvenea și ce așteptam  mai tare se depărta când mă ridicam  mai rău cădeam nedrept și amoral am apărut în fața lumii cu frica la sân și cu oasele goale am rămas la colțul gurii precum o așteptare pentru că nu cădea bine ziua asta de vară și pentru că rosturile se făceau nerosturi am închis ochii în pleoape am prins mările peste care privea bătrânul pescar am cuprins în bezna mea și măsurile din paharul nostru cu vin și-n toate aceste desfigurări am rămas singură cu ochii închiși în fața lumii am primit gratis un joc degeaba sunt întrebări ajutătoare zidurile unora au căzut și peste mine mă opresc să dau pietrele din drum doar mama mă strigă și-mi întinde mâinile arse de lumânări ea plânge numele meu la apusul soarelui dar în timpul întrebărilor mele nu s-a oprit nimeni paginile se pierd și azi pentru că nu-mi cădea bine ziua asta de vară am plecat în calea băt

avem timp să ne cunoaștem chiar dacă cel din spate îți suflă venin și chiar dacă cel din față te minte întotdeauna există un cuțit ascuns care așteaptă să te molipsești de prostie și naivitate să-ți taie elanul și toate venele eu îți șoptesc să mergi mai departe gunoaiele urlă în zaț de cafea fac presupuneri de artă și lege aruncă unul cu piatra în tine și tu taci ce să faci? cu prostul nu te pune fantastice măști cu rol principal se urcă pe val un animal preistoric se naște îți linge pantoful ți se urcă în spate îi explici sindrofia vieții nebune el mușcă din tine până ajunge la vene avem timp să ne cunoaștem chiar dacă rămânem numai în oase

     Mereu am căutat să știu ce-i omul. În afara faptului că judecă, bine sau prost, că este capabil să facă un anume lucru, că-și pune întrebări căutând răspunsuri în altă parte, totuși ce-i omul?  În afara faptului că simte, afirmă, înţelege, dar totuși având o perlă în mâini, mă întreb așa-n mintea mea, de ce o aruncă? Ei bine, puteți spune, ei bine astea-s chestiuni fumate de noi toți și chiar nu mai are importanță acum sau mâine sau cândva...         Esenţa? Esența cui? Oh, da, parfumul vieții suntem, deci să-l tragem pe nas, de parfum zic, să trăim viața tonți și proști fără să privim la  frumuseţea lucrului care conferă cugetarea. Nu este asta o altă ipoteză? Păi este! Așadar să mergem mai departe: cum numim lucrul care se află în afara cugetării? Mulţi ar spune: ”un nimic”. Este o alegere sau o alternativă? Hm, de ce mi-o bate capul cu asta? Nu-i așa, cititorule, că o știai de mult? Nimic nou, nimic șocant, nimic care să definească nimicul. Nu există răspuns corect. Există l

n-am timp de cugetări simandicoase și nici trecutul să-l mai spăl nu pot tu-mi ceri acuma să îți pun pe masă o altă eu de parcă n-aș fi fost? tu spui că ai oglinda aburită și că te vezi prin ea așa-ntr-un fel ciudat că lumea e menită doar să mintă? ești separat de alții iar asta nu se uită nu vezi cum lumea se rupe repetat? de ne-am posomorî la cele cinci răscruci de ne-am lăsa haotic furați de vânt și duși acolo unde noi ne-am tot „gândit să fim? ce-ar face coaja dintr-un nuc bătrân? prietene îți spun sunt sincer și mă doare tot ce privesc, ce simt și ce calc în picioare sângele îmi urlă-n ființă deznădejdea eu nu am fost vreodată un conte-n altă viață să-mi schimb figura asta să nu mai fiu paiață adun din ramuri riduri, nu știu ce-i nemurirea pe frunți le-așez precum se vede și uite stăm așa echilibrați firește ca-ntr-o oglindă veche ce chipul urâțește

un dirijor ironic vine în fiecare zi îmi urlă-n față aria pe care nu o cunoști iar tu dai din picioare ca un copil răsfățat ceri o acadea  apoi te retragi într-un colț să nu-ți prindă jocul careva râzi nespus de mult pe seama tuturor of, de-aș înțelege minunea asta de prostie care seacă puterea e ciudat să închid eu lumina să vină alt actor în locul meu metaforele le-am pierdut prin buzunarele mele rupte ți-am spus cine sunt și tu încă mă vrei din viața aia următoare știu câte ceva problema e că pantoful cel negru de lac e furat lasă-mă să stau pe stânca asta veche să mă tund cheală să urlu în neștire către nimic, dar pentru mine și apoi să mă întind peste pământ să plâng, să plâng, să plâng de fericire și de ceva anume că te am așa de mult dar mai ales să plâng pentru iubirea asta a mea în neștire

Puțină cruzime azi Uneori privesc la mine în oglindă și mă întreb de ce nu mai arăt cum arătam acum un an sau doi. De ce chipul ia o altă formă și de ce nu-l mai pot întoarce, nu știu. Alteori vreau să scriu și nu-mi trece nimic prin cap. Pare totul atât de gol încât și totul acela de nimic la care mă gândesc, pare un fulg. Privesc la oameni și le ascult cuvintele. Nu trag concluzii pentru că nu sunt adepta judecăților din oficiu, dar îmi place să compar personalitățile. Apoi, cu o ușoară teamă, privesc iarăși în mine. Și caut. Și caut. Nu găsesc nimic în comun cu ceilalți și-atunci mă întreb serios dacă eu sunt un om normal. Și-apoi ce treabă am cu restul lumii? Facă fiecare cum o vrea și când o vrea. Să las frumusețe de viață să prindă riduri? Păi, uită-te la mine! Ei, ce vezi? - Păi, ce-ai vrea să văd? - Vezi ce se vede, nu ce-ți dau voie să vezi. Da’ cu cine naiba vorbesc? Ar fi ceva să mi se răspundă că este conștiința. Unde suntem aici? Pe marginea fantasticului? Păi ce, vreau io

Dialog cu cealaltă tăcere -a doua tăcere- probabil că poteca s-a tot dus prin verile altora uite cum s-au lipit frunțile noastre de fluturi  și uite cum trupurile dorm liniștite pe lanțuri ruginite eu nu plâng niciodată au fost niște începuturi cu urlete  aveam colți de lup  și mă hrăneam din carnea mea pelină rigide frici lipite de colțul gurii m-au făcut să-mi cresc frica aia de care tot spun frica aia să o cresc la sân pe o am și n-o uit nu-mi vorbi de oameni de nimic foile de la începutul cărții le-am rupt eu nu plâng niciodată dar știu să urlu în tăcere hai să o luăm de la început dar să fii tu primul care atinge iarba

Dialog cu cealaltă tăcere -a treia tăcere- azi nu mă privesc în oglindă îmi îndes visele și... nu spun că-i prea multă distanță printre oameni nu spun că nu le pot vorbi și nici să-i privesc în ochi nu pot pentru că am glasul prins în pământ pentru că după toate abandonările drumurile năucesc pașii oricum ancorați la polul opus unii vin tiptil și îți urcă-n spate noroiul adunat pe tălpile lor vorbesc de inocență și de imunizare cerească urlă-n stânga și-n dreapta bunele maniere iar tu precum un biet animal biciuit nu cobori capul sub pietre nici ochii nu-i închizi aștepți să-ți vină acel gând fără de gând acea tăcere fără de lume fără de urlete intrigă ură durere și cauți ca un nebun clipa ta de uitare și o viză în prea puținele cuvinte atârnate de glezne și de tâmple atârnate de frunte și de mâini precum umbra de chinurile tale