robia

când bezna-ncinsă o străbați în noapte
când nucul cel bătrân în vis 'ți-apare
te-ncheagă-n umbre visele fugare
și-ai vrea să stai mai orb și mai deoparte
în urma ochilor ce te măsoară-n zare
precum o pradă viața îți rămâne
și nu un scut în care-ai vrea să fugi

ah, scări prea mari în praguri surde
ați așezat în fața-mi vorbe goale
și inima nu vrea să mai asculte
ea vrea să fie piatră și vântul s-o măsoare

ah, sâmburi cruzi pe tălpi sărutul crapă
un adevăr de omenie cântă
și sufletul golește trupul parcă
ar vrea să fie tot mai sec în mine

dar rob cum sunt puterea mi-e proscrisă
mânia-n lungi tăceri s-ascunde
ah, inimă de piatră-mi ești
mai stai puțin să-mi povestești
cum soarta cea vicleană stă la pândă
ori cum iubirea arde-n primăveri culese
și nu privi prin umărul acela
prea mult lăsat de pietrele-adunate
și calcă apăsat pe șerpii dinăuntrul vieții
să fii ce nu ești, dar nu a morții veste