Dorina Șișu

şi iat-o cum se bălăceşte într-o inflexibilă gândire el: irealul provinciilor ea: abandon în păr i s-a prins ochiul cercetătorului iar acum predă la catedră de o cutare dogmă răsuflată mai zice că arătările oamenilor spală obiceiuri cerșetorul de la colțul străzii strigă: limbi încurcate voi sunteți prăzile de la orele amiezii dar cine stă să iubească metodic? ai văzut că declaraţia de iubire furată de la unu’ într-o gară nu face doi bani ai văzut că pâinea de la gura câinelui nu e imaginară te-ai convins că cine aude cum trece toamna încleştată de inimă e un om normal fără aur  pe el sau aripi de înger și iată cum ne fură o slobodă clipă ne tulbură porţile închise 28 sept. 2017 - reconstituire la „Mission de la femme”, 28 septembrie 2010

John a scos un băț de chibrit, l-a trecut pe catranul cutiei și și-a aprins țigara. Și-a pus ambele picioare pe măsuța din fața lui, iar cu cealaltă mână a luat paharul cu whiskey. Îl privește senin pe Cormac, întinde mâna cu țigara spre el, îndemnându-l să ia un fum. - Abia am fumat. - Mai trage un fum cu băutura asta, dacă vrei! - Nu vreau. Te-am rugat, de mai multe ori, să-mi povestești de ce a vrut soră-ta să se omoare. Mereu ai ocolit să-mi spui. De ce? - Păi, Cormac prietene, e o poveste tristă. - Vreau s-o aud. - La ce-ți trebuie? - Să domolesc, poate, scenariile pe care le-am făcut în mintea mea. - Scenarii legate de gestul nesăbuit al soră-mii? - Da. - Ești nebun! - Poate, dar tot vreau să aflu. Unde-i sticla?  - La picioarele tale. Mai pune-mi și mie, că am de gând să te scot din scenariile alea ale tale. Să bem, amice!  Cormac apucă sticla cu o mână, toarnă în paharul lui John până-l umple, toarnă și în paharul lui, după care se întinde în fotoliu,

pasărea ucisă e dimineața aceasta în care lumina s-a topit pe frunze te-ai făcut aripă în toiul dezmembrării tale apoi te-ai ridicat precum roua pe iarbă pasărea ucisă e în drumul călătorului în cana cu apă rece pe care o cerea în verile secetoase și-a ademenit visurile în nopțile reci să-i țină de foame, de sete, de dor pasărea ucisă e în ultima iubire în dansul cutelor de pe frunte unde s-au adunat grijile ca niște amintiri pe care sufletul nu vrea să le uite pasărea ucisă e zborul tău în lume o speranță desfăcută din mâna copilului la care privești cu ochii-n lacrimi de fericire că niciunde nu ești tu fără aripile ei nu-ți întoarce capul s-ar putea să te lovești de muntele poverilor tale aruncă din el câte o piatră  și dă drumul vulturului să zboare 26 septembrie 2017

ți-am promis, într-o zi, un poem de dragoste. ai zâmbit. am spus: ai să vezi! p.s. te iubesc mai mult ca ieri, mai puțin ca mâine, iar mâine te iubesc mai mult ca azi, dar mai puțin decât poimâine: așa mi-ai zis prima oară, iar eu, uimită, am privit tăcând la vrajă. uite: dar unde-i timpul care-a zămislit iubirea, dar unde-i arcul ce-a trimis săgeata-n suflet? a fugit? iubirea mea-ți răspunde! ah, nu, e doar părerea nopții ce visul îl închide. când tu veneai, iubire, iubirea mea în sânge-și găsea locul. o altă alchimie ce atrăgea misterul, că doar privirea-ți spune ce nume am să port, că doar și șoapta-ți strigă în mine ca un dor. și uite, strângi în brațe o rază ce din beznă a renăscut. dar ce-ai ascuns sub pernă? tu te prefaci că dormi, știu și te cuprind de suflet, iar tu zâmbești ușor. te-am prins, îți spun, nu dormi, la ce gândești iubite? tu spui că la nimic, eu ochii pe furiș ți-i văd. mă cuibăresc în brațe și-ți spun că te iubesc. apoi că vreau să mor, îți cânt: de dor.

erai gata să te deșiri în centrul orașului vechi dar fix atunci ți-a sunat telefonul și iubita te-a întrebat dacă o iubești și vinerea la prânz te-ai oprit din nodul dispersiei și-ai răspuns automat că da și de-a lungul încâlcirilor atâtor gânduri pe care le aveai exact când ai răspuns acel da primești un pumn în stomac de la unu ’ care te-a confundat cu altu ’ o ma șină taman atunci a oprit și-a scos un pistol spre tine privești ca un prost în țeava lui nu miști și nu clipești aștepți să-ți zboare, la dracu, creierii dar ăla trage trei focuri, unu ’ du pă altu’, în tipul din spatele tău care se pregătea să-ți mai bage un pumn-doi în cap ești nesfârșit de viu și de static îți dai seama că printre picioare îți curge sângele ăluia mort din spate doar după ce o duduie strigă practic cât o ține gura oh, gosh, o my gosh, o my gosh... plutești peregrin pe vârful picioarelor în crâșma de peste drum și bei pân ’ te  trezești din cea mai vie aiureală trăită