după șoareci


Tot secretul era să spui „da, tovarășa x” sau „da, tovarășul y”, astfel nu aveai probleme. Mulți se întreabă ce probleme erau și de ce. De exemplu o bătaie bună. Da, da, nu spun basme și probabil că unii au trecut prin asta, că deh, trebuia să prindă cineva și specimene cu un extraordinar simț al comunismului în sânge. Ei bine, desigur, unul otrăvit. Cum spuneam, treaba mergea cu acordul exprimării. 
Pentru fabrica de confecții, școala profesională dura un an și jumătate, apoi te trimitea direct în fabrică, cu contract de muncă, până când aveai să-ți plătești fantastica școlarizare. Dacă nu făceai față, plăteai. Eu am plătit, dar sincer nu știu exact suma plătită de mama. Făcusem în jur de un an în fabrică, apoi…am căzut la datorie sub imboldul scârbei de această meserie. Mama a plătit în jur de șapte milioane și ceva. E-he, erau bani pe vremurile alea! 
Practica la școala profesională o făceam pe ținuturile vrâncene, că deh, școala era în minunatul oraș Focșani. O școală destul de renumită. Păi, cine să nu fii auzit de MIU Focșani? Să purcedem la practică. Ea începea toamna și ținea până terminam de cules toate viile. Ba eram la Panciu, ba la Țifești ori la Vîrteșcoiu. Nu era pe placul nimănui culesul viilor. Dormeam 16 fete într-o cameră cu paturi suprapuse și cred că fiecăruia i se distribuia și câte o rozătoare, pentru că toată noaptea săream ca arse când simțeam că ne mușcă de mână frumusețe de șoarece, sau atunci când se strecura pe sub bluze ori în păr. Țipam ca nebunele, dar nici de asta nu aveam parte.
- Care mama dracului țipă? Care țipă fă, aici?
- Tovarășa, un șoarece m-a mușcat de față!
- Și pe mine tovarășa, m-a mușcat de mână! Uitați aici…
- Făăă, proastelooor și curvelor, culcarea la loc și nu mai urlați. Dimineață la 5 e scularea. Ați auzit?
- Da tovarășa, dar…
- Ce dar? Ce-i aia? Cine a vorbit? Ia hai fă aci pă hol să te văz.
- Eu sunt, tovarășa. Eu am vorbit? 
- Cine ești tu? Cum te cheamă?
- Sunt de la tovarășa pedagogă Pandofilescu. Mă cheamă…
Nu a apucat să termine propoziția, că pedagoga i-a și dat o palmă peste ochi.
- Fă, curvo, mâine ai să faci dublu la normă. Ai auzit, fă?
- Da, tovarășa!
- Adică, câte găleți ai să faci, fă?
- Trebuie să adun 40 de găleți, tovarășa.
- Cu ce, fă? Cu ce?
- Cum adică, tovarășa?
Și-i mai trage o namilă de palmă peste ochi, urlând nervoasă.
- Cu ce umpli, fă, gălețile? Cu căcat? Cu ce?
- Cu struguri le umplu, tovarășa!
- Așa, fă curvo! Cu struguri să le umpli, dar mâine nu ai norma de 40, o ai de 44 de găleți, că norma e de 22 de găleți pentru toate curvele din camera asta. Ați auzit toate?
Un cor de voci supărate, dar ferme, au răspuns deodată.
- Da, tovarășa! 
- Valea la culcare.
După ce a închis ușa, toate fetele au început să șoptească pe sub păturile rupte și murdare.
- De ce fată ne-a mărit asta norma?
- Să te miri tu, fată.
- Fată, tu ești proastă?
- De ce?
- Șoarecele ăla merge acuma pă burta mea…
- Să nu țipi, dracu, că iar vine tovarășa. Ne bate aia pe toate. Dă-te jos din pat.
- Unde să mă duc, nebuno? Peste tot umblă ăștia. A, aaaauuu, ce dracu…
- Ce-ai fată acum? 
- Am călcat pe ceva moale, auleu.
- Oi fi călcat pă vreunu’ și l-ai omorât. Aprinde lumânarea. 
- Vede asta lumina pe sub ușă și vine iar la noi. Dă-l dracu de șoarece! 
- Pe mine mă mănâncă în cap.
- Ai păduchi.
- De unde știi tu?
- Că io am de mult.
- Așa? Și? E obligatoriu să am și io?
- Păi, făi, proasta dracului, vorba la pedagogă, dacă noi dormim de-o lună aici, nespălate și e vai de curu’ nostru, păi nu e normal fă, să facem toate păduchi?
- E normal să vorbești corect românește...
- Șttt, ia nu mai vorbți acolo! Hai, mucles.
- Ce-i aia „mucles”?
- Ia uite la pudica aia de poeată, că nu știe ce-i aia „mucles”! Ha, ha, ha, făăă, păi mai proastă ești tu că nu cunoști măcar atâta lucru.
Dimineața se lăsase bruma. Ne-am trezit îmbrăcate gata de muncă. Nu aveam cu ce să ne schimbăm, așa că dormeam și munceam cam cu aceleași țoale. Pijamalele erau la internat. Ne-au spus că nu avem unde spăla hainele de pe noi. Probabil că dacă era război, era ca acum. În fine, am mers la cantină la ora 6 fix. Mâncam, aproape de o lună, conservă de fasole cu ceai și o feliuță de pâine. Mă durea burta de-atâta fasole, dar foamea era imensă, că ne tâmpeam la cap. Mâncam struguri să ne potolim, dar dădeam în altceva. Sâmbăta mâncam o felie de pâine unsă cu margarină și gem. Unsă pe alocuri evident. Gemul era o chestie maronie, subțire, dulce-acrișoară. Probabil că era de prune. Fetele spuneau că e spălătura după aragaz.
Trebuia să ne grăbim în dimineața aia. Norma era destul de mare. Degetele au înghețat și nu aveam putere să rup ciorchinele. Mergeam foarte greu. În picioare simțeam niște piloni de pod, adică abia le târam de grele ce erau. Găleata era grea și ea.  Degetele înghețate, burta chiorăia, părul se lipea parcă și mai tare de cap. Nu mă suportam. Practic îmi venea să mă desființez. Îmi eram destulă. Apoi ne tăia destul de des o treabă delicată. Adică aia unde și împăratul merge singur. Înțelegi? Ne îndesam prin corzile viei și făceam acolo o treabă. Ne ștergeam cu frunze. Nu aveam șervețele. Ei, uite așa lipicioase adormeam seara în jur de ora opt. Puneam pătura peste cap și așteptam să adormim cât mai repede să nu simțim prietenul rozător când începe inspecția pe noi. Probabil că și lui îi era foame. A doua zi o luam de la capăt. Ne trecuse plânsul. Am plans și eu primele două săptămâni, apoi gata. Nu avea rost sau poate nu aveam timp. Cine știe?! Târziu, prin noiembrie, a venit un autobuz după noi. Camera de la cămin era un lux. M-am spălat cu apă rece, ca gheața, și apoi m-am culcat. Dușurile cu apă rece nu era ceva neobișnuit, deplasat, ciudat, bizar…era firesc, atât de firesc precum muștarul pe pâine pe care-l haleam duminica, sau ca păduchii și șoarecii din practica prelungită a culesului viei. Totul era normal, cu oameni normali care educau ființe ca noi, pe drumul socialismului, tot înainte. 
Da, tovarășa! Am înțeles că acel timp era o mânușă prea mare pentru mâna mea. Am înțeles că bătaia și foametea sunt pentru jegoșii care dorm cu șoarecii, iar oamenii care nu au păduchi sunt cei care stabilesc norme. Așa e și azi, tovarășa. Unii trasează norme, alții fură, unii mănâncă și alții le dau în cap ălora cu ciolane prea grase pentru frigiderul lor, Sau nu? E invers? Dracu știe cum e, că nici dracu nu-și mai bate mintea cu zăpăcita asta de lume.
Da, tovarășa! Am înțeles că nici timpul ăsta nu mi-e nimerit. Am fugit. 


Postări populare de pe acest blog

demenții

mi-a rămas o noapte în gât

eu, așchie de nuc