Cronica unui jurat... înjurat

Ideea de concurs literar s-a deformat, nu știu dacă în timp, nu știu dacă din pricina evoluției sau trecerii timpului prea iute peste puterea de asimilare a omului, dar deformarea a deformat, din păcate, și percepția participanților. Pe scurt: concurenții se gândesc la câștig. E firesc. Indiferent că această competiție este literară, astronomică, astrologică, pictoricească, păsărească, ori de dans, scopul e unul: câștigul. Alți gânditori creatori se urnesc doar atunci când e cazul și de a încasa ceva beneficii, cum ar fi un bănuț, o diplomă, o cronică, o apariție cumva în vreo revistă de renume. Fiecare participant are dreptul să creadă ce-o vrea, cum o vrea, cum o cădea, numa’ să-i fie bine, că în definitiv, de ce s-ar deranja omu’ fără interes, că doar și organizatorul tot de-aia inițiază concursul; pentru fericirea de a descoperi tinere talente, ori pentru a promova o creație în fața mai multor indivizi, desigur. Organizatorul are și el dreptul lui. Care? Ei bine, și aici se poate răspunde din mai multe unghiuri, eu pot spune adevărul: organizatorul are dreptul la a susține și duce mai departe o ediție, și încă o ediție, și încă, încă... până când o putea și el, că deh, e om ca oricare participant. Așadar, să ne înțelegem reciproc. Până aici treaba s-a lămurit și nu prea. Ediție de ediție aștepți ceva mai altfel. O scânteie, ceva, să apară printre atâtea și atâtea nume. Juriul stă și el la pândă cu gândul: „poate că anul ăsta or veni poezii mai bune”. Da’ de unde! Liniște și pace. Pace și iar pace, dar în spatele acestei păci șade și coace ditamai războiul. Unul al nervilor. Nervii cui? Păi cum ai cui? Pe de o parte șed blânzi nervii autorilor, pă dă altă parte ai organizatorului, apoi să punem la socoteală și nervii juraților, care au, nene, de citit, de citit, de citit, că poate or da de niscaiva genii! Dar hai să o luăm cronologic, că trebuie musai să înțelegem rostul acestui concurs literar de poezie, și vorbesc aici de oile noastre, de Peregrinări, fiindcă nu e frumos să privim în bătătura altora, care se încumetă fericiți la astfel de organizări! Cum începe, deci, un concurs de poezie? Păi simplu, cu un regulament. Pentru cine? Pentru creatori, evident. Bun. Se face un astfel de regulament, se gândește pe îndelete la toate aspectele și apoi, cu încredere, ținând cont de termen, se afișează. La adresa de e-mail încep să vină mesaje. Deschizi un mesaj. Nu e nimic, își zice organizatorul, poate următorul a înțeles. Culmea e că nici următorul concurent nu a înțeles și nici următorul următorilor 20, 30, 70 câți vin și tot vin. Nervii sunt gata să crape-n patru. Ba nu, în patruzeci și patru de mii de bucăți. Niciun concurent nu a citit pagina A4, cât avea regulamentul, prin urmare el trimite în mesaj poezia, un altul nu semnează și nici următorul nu semnează, nu tu poză, nu tu „bună ziua!”, nu mai zic de „mulțumesc!” sau nici atât de „o zi frumoasă”, că e-mail-urile curg precum râul de munte la inundație, vijelios și întunecat, cu nume precum: gentuțaroz@....,gențidinpiele@...,lebădatapecracă@...,circuldestat@...,juristconsult@...,avocatulas@...și toate nesemnate de un om acolo, măcar: Georgică, Fănel, Ionel, Bălănel. Nimic. Te duci și îl întrebi politicos, după ce-l saluți cu tot respectul, îl rogi să trimită poezia în fișier atașat, cu o poză pentru volumul online (pe care-l face tot bietul organizator, întru bucuria și împlinirea sufletească a participantului creator) și-l mai rogi să-și treacă numele și prenumele, apoi și adresa (că, cine știe, poate o să câștige și nu vrei să-l mai deranjezi încă o dată). Fac un pariu cu voi că din 120 de concurenți, bag mâna-n foc și nu mă ard, că numai 10% au citit regulamentul (bată-l vina!) cap-coadă. Unii pun poezia (nu știu ce metodă folosesc) în mesaj, în două-trei coloane. Și luptă dom’le, să desfaci încurcătura aia de tabele, să duci poezia pe o coloană, să-i mai bagi și niscaiva diacritice, că la unele le-a căzut pe drum! Bun, acu’ vine rândul juraților. Nu știu ceilalți ce-or zice, dar eu zic așa: chiar de-i concurs organizat la Dublin și-i zicem noi Peregrinări, nu trebuie să apreciem dacă nu-i nimic de apreciat și nici să înghițim otravă cu lingurița. Adevărul, dragii mei cititori, este al dracului de dureros. Să vezi reacții, după terminarea concursului, că poezia cutare e așa și nu așa, că pe locul I e o poezie așa și nu așa, că și că și că-uri din astea la infinit, venite din partea celor care nu au câștigat, uitând că important este să participi, nu să câștigi, uitând de fairplay, uitând că sunt (sau cel puțin ar trebui) niște oameni culți, educați, cizelați și că este de bun simți să mergi să feliciți câștigătorii. Pierderea unui loc ar trebui să te ambiționeze să citești mai mult, să asimilezi, să te îmbogățești, nu să te faci și mai mic decât ești. Am început să mă întreb ce dracului este poezia și mi-a venit în cap o vorbă scurtă, da’ mare, de-a lui Ezra Pound „Poezia este un limbaj redus la esențele lui”. Iată cât de simplu este! Apoi m-am întrebat ce este aia un poet. Un individ distins, mare, robust, finuț, cizelat, iubitor, clarvăzător, filosof? Ce-i poetul? Cine e el? E un chimist? Face el experiențe cu sângele lui, cu mintea lui, cu sentimentele, fiorul, ura, cu natura, cu omul? Este el fericit sau nefericit? După ce citești peste o sută de poezii, te întrebi dacă mai are rost viața ta în raport cu ce ai simțit citind unele versuri. Nu se poate, stimabililor, să vă prezentați la un concurs, mic sau mare, nu contează cum, să vă prezentați în pielea goală. Sunteți foarte mulți nepregătiți să scrieți. Sunteți îndrumați greșit. Degeaba vă supărați acum pe mine, parol, dar atunci când ieși din casă și mergi în vizită, cumperi cele mai frumoase flori, că doar nu te duci cu mâna goală ori cu ciulini. Eh, dar mulți au venit întocmai cum am spus adineauri. Să fiu mai directă? Ok. Multe poezii prezentate la această ediție a VIII-a au fost mediocre. Au fost și poezii foarte bune, iar ele s-au văzut în primele zece clasate pentru finală. Mi-au rămas notate pe hârtia mea poezii pe care le-aș fi propus, dar lista fiind doar de zece, a trebuit să citesc și să recitesc multe dintre ele. Aceste poezii au avut nerv, stare, esență, spirit, viață, nu m-au făcut să-mi trag palme să nu adorm. Da, sunt autori care încep mediocru, fisurând din start o șansă la continuitate. Nu începi poezia în genul ăsta: lacrima mă arde, cerul se uită la mine, mi-e dor de tine și te iubesc, te aștept iubita mea în pragul ușii etc. Da, știu, suferință, chin, of poetic, sunt adevăruri, dar spune-le ascuns, fă-mă să descopăr, fă-mă să fiu interesată de tine, autorule. Nu fac aici discurs poetic și nici morală, dar am vrut să știți părerea umilă a unui jurat umilit. Da, umilit. Aceste Peregrinări au pornit dintr-un petec de pământ cu brațele deschise spre puritate, certitudine, adevăr, loialitate, fairplay, pentru că poeții pot spune cel mai bine ce-i doare, pentru că poeții scriu din sânge cu propriul lor sânge. Am întâlnit niște oameni maturi și triști, rămași cumva undeva departe, atât de departe că nu-i poți înțelege. Aceste rânduri ale mele nu ar trebui să supere pe nimeni, ci ar trebui să vă ambiționeze, ar trebui să vă trezească din amorțeala asta șerpească. Un scriitor, cu respect pentru activitatea pe care o desfășoară, niciodată nu trimite un text la o revistă spre a fi publicat fără să se verifice și să-și corecteze textul. Din păcate, prea puțini dintre cei care scriu și trimit spre publicare fac acest lucru. Să însemne asta, oare, că ei înșiși nu își prețuiesc propria muncă? Totuși, cu adânc respect pentru toți participanții, vă mulțumesc pentru încredere. Încrederea e acel lucru de la care nu te aștepți să te înșele, dar cu siguranță te face viu. Adevărul te poate trezi ori te poate adormi pentru totdeauna din (în) pielea uni poet. Succes în ceea ce alegeți să fiți, dragilor!