Mereu există o pricină a nenorocirii noastre. Căutăm subiecte pentru ca acțiunile să fie interesante, altfel nimeni nu e atras de ceea ce simți sau ai de dăruit. ˗ Nu te trezești? Valuri de lumină se rostogolesc peste ochii mei. Gustul pământului îl simt mai tare în gură. Un vânt pe care îl cunosc se întinde peste fruntea mea. Îi simt sărutul. Rece. Îl simt pânâ la inimă. Și ea mă doare. Vântul mă pătrunde mai tare. ˗ Trebuie să mergi la piață. Hai, sus! Să jupoi nevoia de crustă dulce a nesăbuinței. Ce fac? De ce număr zilele din șapte în șapte? Într-un gol împovărat de aripi, ochii nasc singurătăți. Fără formă. Fără suflet. Fără culoare. De ce nu formez propoziții mai lungi? M-ar obosi. Mi-aș închipui că aș citi în gând romane copleșitoare în descrieri nesfârșite ale omului sau ale războaielor duse de umanitate. Poate că aș rămâne mută sau poate că așteptarea nu ar mai fi o plictisitoare stare, ci un timp mort, prea degrabă trecut prin viață. Nu visez. Mă dau jos din pat și privesc