Dorina Șișu

câtă naivitate trebuie să ai în sânge să te crezi fericit? țărâna are aripi. frige strâmtoarea valului. stai să clatin țipătul clopotului din ultima zi de duminică, apoi îți rămân.

pe spatele vieţii am găsit tatuat un gând despre iubire mi-au trebuit toate nopţile să înţeleg de ce zâmbetele oamenilor îl găsesc atât de straniu pentru că viaţa nu mi-a vorbit de fericire am stat nemişcată aşteptând să-mi pese de sângele meu gol care-mi alerga nepăsarea prin ochi a întrebare de ce nu mi-a vorbit viaţa de fericire şi de ce duc în spate o iubire pe care niciodată nu o voi vedea oamenii zâmbăreţi ridică braţele spre cer probabil se roagă la zeul lor pentru ceva am încercat să adun pe buze o parte din timpul lor sperând să-mi uit existenţa într-un loc unde apa ascunde secrete n-aş ajunge nicăieri cu umbrele mele cu suspansul că un mâine e mai nesigur ca un azi că poate pasul acesta e ultimul şi că totuşi foamea e o normalitate aşa cum iubirea s-a oprit pe spatele vieţii mele tot aşa m-am oprit pe pragul morţii cerând o zi în minus

Pe dealurile din faţa mea Vântul îmi cântă a fericire Îmi cade mereu la picioare   Oare şi azi să-mi sprijin ochii de cerul acesta? În tălpi mi-am tatuat moştenirea casei Praful prin care bunicul şi-a lăsat umbra Albul casei Păpădia va vrea să-şi scuture puful? În coate port loviturile copilăriei Jocurile inocente au căzut în ochii mei Ca prima zăpadă din iarnă Am uitat că am avut timp Şi zâmbetul se tot împietreşte pe faţă Ah, albul casei Oare apa mă va recunoaşte? Străine drumuri mi-au intrat în oase Dar calea spre casă nu o voi uita niciodată Pentru că aerul, apa, pământul şi albul ei Au miros de busuioc şi gutui   Luminează muntele şi pământul acesta Doamne Adu-mi vorbele prin care albul acesta nebun mă tace Să le fac coroană de flori pe capul mamei Adu-mi lătratul câinilor aici aproape de mine Să-l fac una cu mine plămadă   Şi apoi să creştem împreună printre străini Care-şi sfarmă-n ochi puritatea Tăcerea şi urma din pământ

gândul? sunt aproape de cuvânt? pământul: viață și moarte. liniștea spinilor cântă lângă inimă, sărută copacul cel porți în mâini. alinarea cu omul: un dans dulce și sacru al pașilor dubli. pământul: viață și moarte. liniștea spinilor cântă lângă inima lui. alinarea cu omul: un dans dulce și sacru al pașilor dubli; perechile vibrează în aceleași dureri.

Noi am abordat viața dintr-o poziție înaltă. Ea a crezut că ne ridicăm deasupra ei. De aici a venit totul. Amintiri vechi. Copilăria? Inocența ochilor bătrâni. Am dat, fără să știm, dreptate în rând cu suferință. Nu am cerut. Când ești copil, ceri. Ai crescut așa. Ai sperat în nopțile mute. Ai uitat să fii adevărat. Viața? E frumoasă tocmai prin slăbiciunea noastră, prin faptul că o trăim și nu o știm. Aceștia suntem noi: abordăm totul de sus, dar suntem niște insecte.

https://archive.org/details/3010165MINUTEDEPOEZIEDoriaSisuPloesteanu1 Poezii de Dorina Șișu la Radio Moldova

am devenit un concept într-o lumină care strânge clipele vechi? delirul spaimei conturul unui cerc în care mă rostogolesc în colecția ta de inimi s-a strâns și un timp l-ai folosit drept scuză sau poate chiar ai apreciat transfigurarea unui concept nu e nimic mai nou decât vechiul sunt tot aici Boccaccio fugea de întuneric e casa, pot spune nedemn e casa în care nașterea se repetă hibernal caustic o mână se leagă de altă mână formând o scară a imaginației din bazarul cu vise hai că rămân cu tine mai spune-mi mai cântă-mi viața ta la un pahar cu vin roșu