Dorina Șișu

de-ar fi să te iubesc aş alege o livadă de caişi bântuită de trandafiri galbeni şi-acolo te-aş aşeza printre culori nu abstracte și nu cu cearcăne în jurul dimineții abstractul despre care vorbeşti e ca o şuviţă albă în părul meu ai putea să auzi ecoul sunt departe dar trăiesc și nu știu să dansez cu răvăşitul străin care azi mă sărută pentru prima oară noaptea are miros de vin

m-am desprins de mine şi m-am trezit bătrână mă scarpin cu silă în urechi cu mâna pe care ai sărutat-o ai făcut gaură în cer de promisiuni cu vorbe de duh şi de iubire au luat-o îngerii la fugă după moş crăciun mă laud că am furat un măr din punga lui Adam cu noroi pe tălpi m-am aşezat în fața bisericii am ţipat la un copil:  - să taci, să taaaci, taaaaci, tac și-am tăcut el plânge și-acum neamurile au fugit după închipuirea şi asemănarea lor fetele se schimonosesc de pomană lumânarea e falsă ca vocea ta tămâia arde în neştire la tot pasul arde și tot așa aş vrea să beau după câini am intrat în noroi decembrie 2010

uneori abisul dansa și fura din vremuri în foșnetul nopților se ascund șoapte timde din vântul iernii a curs o zi iar eu am împietrit la poalele vieții decembrie 2010

mergeam așa în neștire cu vântul doar să sărut ploile în abis foşneşte noaptea de frică să nu o trezesc m-am prefăcut în umbra decembrie 2010

mă întorc din drum am plecat la birou în papuci sună telefonul sună în cap un dovleac una a adormit în picioare una şi cu una fac două curve freud a fost un prost ce cunoști tu? schimbă-ţi traseul cretino miroşi a sânge miroși a târfă taci dracu din gură femeile cumpără carne pute a femeie peste tot pute telefonul și banii și clanţa uşii pute o căţea în călduri îmi taie calea decembrie 2010

treci peste tot cu silă nu vezi o haită de câini cum aleargă după o căţea în călduri. praful din stradă ţi-a intrat în ureche nu auzi când urlu degenerez regenerez protestez în faţa sentimentelor pe care cică le mai ai ai avut un ban în buzunarul jegos de la blugi îţi schimbi ţigările şosetele rămân vreau să merg şi astăzi cu troleul aş mânca o pisică moartă aș mânca o prăjitură te-ai anulat de căsnicie ţi-ai face harem de blonde ipocrite am ajuns acri la fundul rucsacului e o verighetă decembrie 2010

câine te-aş pupa pe la colţuri dar… la capătul buzelor ţi-a rămas muştar puţi a acru de sub braţele tale lungi îți curge mătreaţă și te plângi că ai frig în casă salută lumea pe bulevard şi-ai să te faci de râs când luăm salariul? m-a dat afară din cămin şi-am vrut să fug în stânga şi-n dreapta peste tot erau câini în călduri administratorul avea bani în buzunar era mita lui cea de toate zilele amin decembrie 2010

de două zile nu simt nimic aud destinul cum râde eu tac astăzi am călcat în balegă şi mâine voi călca în balegă ba-le-găăăă… telefonul sună la birou în neştire îmi astup urechile și vreau să fug părul îmi cade ura îmi creşte în gât am un pietroi o stâncă simt în cap mă doare aerul ce-l trag pe nas am uitat tabla înmulţirii învăţ şah îmi creşte păr alb. miroase a silă sunt un măscărici bolnav cumplit miroase mucegaiul decembrie 2010

o vorbă trecută tace și plânge o lacrimă zăbovește în prag salutând pasul care o calcă un ceas mă latră cum se cuvine mă așez făptură ca țintă în calea oricui vrea să mă treacă în vis locuiește un amin. Decembrie 2010

Ulise plângea în fiecare zi pe fruntea iubitei am crezut că visez dar nu era imaginația mea ori vreo scenă rămasă dintr-un film știam că tremuram de mână cu viața fără alternative și mă rugam să nu mai simt în tălpi rănile care se adânceau la fiecare pas pe mâini  pe frunte pe tâmple sângele curgea spre un alt univers am crezut că visez dar descompunerea mea nu înșela pe nimeni nici măcar moartea nu se mai juca luase în serios ticul ei nervos ăla de-a mă otrăvi cu viața am vrut să fiu în pas cu moda și-am făcut un colaj cu amintiri furate din jurnalele zeilor l-am făcut din frunze moarte apoi m-am așezat în rând cu vii și-am început să sper să cred în șerpi și să admir colții de lupi dar m-am așezat și în rând cu morții și-am început să cred că ceea ce nu sunt nu-mi pot avea așa că am adormit la marginea drumului acolo unde un fugar pierduse o sabie

-     Unii s-au apucat să facă hermeneutici, ori le place cum sună Hermeneutica lui X, Y sau Z și vor să pară super inteligenți, ori e la modă și mie mi-a scăpat. Oricum, mulți citesc, puțini pricep. Ce a rămas de priceput e simplu: de umplut burta, de purtat moda, de dus vorba, ba chiar și oleacă de râcă între dobitoace, că nu strică dacă se presară pe ici pe colea. Celan și-a scuturat palmele de cretă și și-a dat părul din ochi. Îl lăsase de câțiva ani buni să crească, mai economisea bani din tuns și, dacă era la o adică, îl tăia și-l vindea, că tot se purta asta prin oraș. Cu studenții lui era deschis și sincer. La fel și ei cu Celan. -     Domnule profesor, îmi permiteți? -     Te rog, Panaite, spune! -     Suntem obligați să urmăm cursul de Hermeneutică și atunci vă întreb, cine este vinovat? Noi, că suntem dispuși, ori profesorul, care consideră acest curs obligatoriu? Tot dumneavoastră ne spuneați cândva că ”răul se taie de la rădăcină”, dar acum priviți și comenta

se zice că misterul se află la sfârşit cui te adresezi? complici faptele mărunte și le faci mari cât un munte modest cum ești te răscolești și te întrebi de unde vii te arcuiești a om și-ți spui că ai mâini simple dar taci taci al dracului de mult încât te crezi filozof experimentezi cuvintele care ți-au fugit de sub picioare și ești sigur că timpul îl strivești între uși la tâmple-ţi zace şoapta într-o pânză albă te crezi lup te crezi Zamolxe legi răscrucile-n lanţ conversezi cu riduri timpul te suspendă de oglinzi și urli: ce vrei? ceeee vreeeei? pe un peron o mască râde îți strecoară în buzunarele rupte un ceas din vremea ta și-atunci te naști dement într-o necunoscută renegi blamezi sughiţi și plângi ei? pe unde calcă umilitul? 

Doi monoteişti într-o cameră goală sunt lipiţi de amintiri. Între ei e o distanţă firească. Unul țese o poveste de iubire pe marginea tâmplelor celuilalt. Timpul s-a oprit pe pragul ușii lor și-i ascultă. O întâmplare le-a lăsat sufletul gaj. Scrisoarea doamnei pentru monoteist: Am vrut să te aud, dar am rămas stană de piatră. Munţii m-au acoperit cu vânturile sale, iar apele au trecut peste trupul meu adâncind șuieratul iernilor ca în propria lor casă. Suntem esenţe laolaltă cu viaţă. Ori poate că nu? Unii îşi doresc atât de multă iubire încât vor să nu fie lucizi şi-atunci indiferenţa le devine faptă. Te umileşti cu dragoste. În vis orbești de fericire. Nefirească parte de lume îmi pare realitatea! Un punct de sprijin susţine drumul, dar pe drumul acesta, păcatul are urma șerpilor. Simţurile se rostogolesc pe margini de lume, iar lumea rostogolește margini, le face ghem și le aruncă în ochii naivilor. Cine să te privească cu ochiul milei? Îți cântă din cer un cor de îngeri?