Dorina Șișu

Alunec pe undeva și nu-mi dau seama dacă este frig sau cald. Nu simt nimic. Zgomotul străzii paralizează parcă și fărâma de luciditate pe care o aveam. Voci vesele și triste, trec pe lângă mine, prin mine, peste mine, alunecând și ele spre ceva. Încerc să ascund ceea ce simt. O stare de nervozitate, dar și de apatie. De ce m-ar îngrozi urâțenia oamenilor? Grijile lor nu-s treaba mea. Treaba mea este să merg. Să merg, la naiba, înainte. Ce-am de făcut? Habar nu am. O prostituată privește un saxofonist care cântă în centrul orașului. Prostituata se simte pierdută ori a căzut și ea, ca orice muritor de rând, în tristeți, amintiri, melancolii, ori poate stă doar așa, încercând să-l cucerească. Saxofonistul ține ochii închiși. Corpul i se mișcă după ritmul muzicii, în stânga și-n dreapta, uneori puțin și în spate. Prostituata oftează. Abia că mai clipește. Trecătorii par de ceară. Un câine flămând se apropie de curvă. O atinge cu botul de glezna piciorului, dar ea se apleacă liniștită și-i

mi-am închipuit trecerea ta și-atunci ploile s-au rezemat de trupul meu c-un urlet neștiut m-am trezit că te strig că-ți adun valurile în mâini și-apoi fără mirări să le ascund sub pleoape acolo unde doar eu pot ajunge secretele au ars și azi în neștire iar umărul meu adăpostește ziua în care m-ai iubit prima oară șttt să nu ne-audă gândul iscarea cuvintelor nu vezi cum ne-acoperă veacul acesta din sud?

nu prea este adevărat ce se spune eram prinsă într-o sârmă ghimpată într-o vreme pentru că am făcut aceeași greșeală ca tine sau ca mulți alții mă gândeam la dulcegării de tipul  - viața mea - păcatul meu - fericirea mea - moartea mea - viața mea chestiuni inutile și grețoase clișeu spasmic definitiv nu te vindeci de prostie așa cum spun unii ai putea să-i crezi că doar n-ai sta agățat de-o frunză toată viața că doar vânturile nu te vor dărâma și nici ploile nu te vor ucide ah, să nu uit am reușit să fac un salt etic-pozitiv de 7 metri apoi am ascultat Sonata Kreutzer în timp ce mă tundeam cheală așa că... amice lasă timpul acela de luat panică și fă ceva nefolositor pentru mine că doar suntem oameni și femeile-și ascund în baticuri fricile...

nu e o insultă nu am suportat culoarea verde nici hainele fine pentru a trăi în oraș trebuie să te-acoperi cu frunze iar mirarea să o lași în ochii străinului care te privește de sus ori pe corpul dezvelit al amantei... cu cine vorbești? ce te privește? nu am bani de dat tanti rea ce ești, bleah am visat mormântul lui Tusitula îi recitam poeziile mele spre ziuă mormântul a tușit mi-am luat cărțile în brațe și am fugit sufocând aerul în trecere mi-am dat seama că eram cerșetoarea nopților nu am găsit nicio țigară pe jos și nici pâine nu am găsit nu am găsit sticlele sparte să-mi pot distruge abundența vieții până la sânge nu am găsit registrul metaforelor ca să mă pot ascunde am găsit o înjurătură scrisă pe un zid un câine mă privea trist l-am luat cu mine și am stat așa până când isteria foamei s-a transformat în râs am râs blondin cu buzele pudrate în roz s-a lăsat un punct cardinal peste frunte și am adormit

Suntem aproape de cuvânte. Pământul: viață și moarte. Liniștea spinilor cântă lângă tine și se leagă, precum un copac, de mâini. Alinarea cu omul este un dans dulce și sacru al pașilor dubli. Și perechile vibrează în aceleași dureri. Cred că e misterios acel curcubeu dublu! Dublu de alb, dublu de eu cu dublu de tu. Ce esență blândă a firii noastre este zbaterea aproapelor noastre cuvinte! Creștem  prea repede. Timpul zice că-și împarte pașii cu noi. Ei și ce? Să știți că și ridurile vorbesc. Timpul râde și împarte uite așa: un rid ție, zero mie, două ție, zero mie, zece ție... hm! Astfel, poate profund, poate absent, privești la oameni și te întrebi, ce-ți spune gândul de tine? cum ești?, dar nimeni nu-ți va spune adevărul. Nimeni. Mintea preferă furtunile. Jocul merelor e un joc minunat. Curată rămâne inocența păcatului într-o coajă de măr. Șarpele ne leagă picioarele de capătul pământului și se prăpădește de râs. Ce-i pasă lui de tine? Ce-i trebuie lui metafore? Adevărul e acest loc

cine a plâns în fața pietrei? s-a decojit ploaia și tu încă citești ziarul ăla vechi bei cafea după cafea și mâinile îți tremură nu, nu am să merg azi la gară nici la ocean nu mă mai duc stau aici să te privesc așa cum privește moartea la tine și așteaptă să te pierzi cu firea să ucizi cu talpa ta goală și ultima urmă rămasă întreagă cine a plâns în fața pietrei? nu știu, îți răspund mă privești ca un nebun adolescent și te miri de ce nu știu ți-ai măcinat privirea căutând mistere cauți prin ziare ceva care să te amuze apoi să plângi de prostia unora de idolatrizarea altora stau aici să-ți privesc mirările să mă despoi picurat și de ultimul fior.

până ajungi să înțelegi timpul te roade în sânge frica te bântuie așteptarea precum o muză rușinoasă te învolburezi liniștit în furtuni trecătoare te uiți senil la tine-n oglindă și oftezi îți spun că nu pătrunde niciun fluture în casă dar mi-ai adus într-o joi într-o cutie de carton roz 7 fluturi morți în 7 culori diferite cu 7 morți zburători agățați precum hainele pe umerașe în ultima lor secundă de viață i-am așezat pe treptele casei le-am cântat ”Veronica, Veronica, fată bună, Veronica” și atât pentru că nu mai știam continuarea lălăiam ore întregi în jurul fluturilor mei morți și la final le-am făcut un cadou dansând ultimul meu vals

cvartetul nu l-am ascultat și nici nu mai țin socoteala uitărilor păi să-ți  număr blestemele babelor? păi să-ți urlu mereu de iubire și alte chestiuni sentimentale? să-ți socotesc plecările? am dat doi cenți unei fântâni părăsite să mă ia cu ea printre păianjeni să mă uite să mă uit desfigurată coastă de ce mă strângi de mâini? nu am bani să-i dau morții nici vieții să mă mai țină nu am curaj să mă ridic și nici putere să mai cobor acesta-i intervalul condiției umane să te lași prins și să taci să te lași dus fără să duci cu tine vreo piatră sau vreun fir de nisip nebunia asta mă ucide nu mai număra zidurile negre hei, bătrâne visător și vânzător de... de ce mă privești cu silă? picăturile alea de pe tâmpla ta le-a adus vântul de pe coastă hei, bătrâne cerșetor spune-le prietenilor tăi despre mine spune-le șerpilor mei despre urme sunt sigură că vor ajunge înaintea mea la mare dar valul următor îmi aparține

știm că orice lucru are valoare și mai știm că adevărul costă, dar oamenii uită ce trebuie să ofere și ce trebuie să primească. știm să trăim zilnic un imperiu de griji. știm să nu fim sinceri, dar să pretindem adevăruri. suntem atât de subtili și atât de fragili încât avem pretenția că știm cine suntem. dincolo de noi sunt alți ochi și alte suflete care așteaptă să te fure. dincolo de noi rămânem doar niște străini și atât. nu pot spune că toti avem păcate pentru că toti avem dorințe, nu vreau să intru în subtilități delicate. pe pământ se fac cele mai mari afaceri începând cu Absolutul și finalizând cu Moartea. până și moartea e o afacere. cercetăm pe alții, criticăm, penalizăm, urâm, judecăm, dar mai ales ucidem cu privirea și cu vorba tot ceea ce altul construiește, în naivitatea lui, ceva pentru semeni. păcatul nostru cel mai mare este că facem din el un lucru condamnabil, desigur, crezarea devine personală și condamnatul un nimic. totuși păcătoșii se descurcă cel mai bine. d