Dorina Șișu

de preacuratele și hibernalele speranțe să nu te atingi într-o cadență nebună cazi în fiecare zi dar privește bastonul acesta omule privește la urmele lui din pământ nu urlă-n tine ceva ce-ai vrea să faci? nu-i așa că dreptatea-i strâmbă? cine crezi că-ți întinde mâna? haosul picură-n tine promisiuni și tu ai speranțe? să fim serioși, dar să fim serioși... uite la individul acesta galant cum suspină ochiului ascuns după perdea cum își cere iertare altarului și cum ține cartea în mâna dreaptă pregătit parcă să-ți dea o lecție nu-i așa că-ți vine să limpezești noaptea? să o faci albă să o întorci pe dos de vise să-i faci tiv cu întâmplări și-n bezna ta de viață să râzi și să urli să bați cu bastonul tău în porți chinuite de ploi dar să nu te plângi că-n plânsul tău repetat nici tu nu-ți mai ești.

nu sta precum piatra și spune ceva țipa-n mijlocul drumului boierul țipa-n toiul duminicii poruncind slugilor dar slugile respirau într-o secundă cât alții-n zece și gândeau pe fugă la postmodernism ca la cel mai scump deliciu și cum aveau să-i spună boierului de visele lor? nu privi ca prostu' și spune ceva dar cum să-i spui ce vezi când nu vezi? când vrei să poți și nu-ți permiți să poți? dar cui să-i spui că vrei să pleci plecat fiind? că rostul tău de slugă nu-i un rost? mai dormi? cum dormi așa-n amiaza-mare? tu nopțile le pierzi citind la cărți nu vezi cum alții au noroc? tu n-ai nimic în cap, dar nu muncești, ești prost stai și citești la cărți, dar cu norocu-i cum? te scoală și răzbate-n lumea asta mare mai ești? nu ai plecat? nu privi-n tavan, te mișcă și te du.... priveam năuc la cer, la tot ce se mișca o lume-n jurul meu lovea, lovea, lovea cuvinte-ntruchipate săpau în mine gropi dar nu-mi doream să-mi fiu să-mi mor, să zac, să pot cineva-și pierduse echilibrul m-am aple

înainte de-a mă preface nebun am încercat să înțeleg lumea dar lumea a judecat viața ca pe o crimă și ce era să fac? mi-am pus veșminte de cerșetor și am încercat să învăț din nimicuri dar viclenia pândea la fiecare colț de stradă am recunoscut că nu sunt nebun că numele-mi este Odiseu potrivit cu hainele mele rupte și murdare înainte de-a mă face urât nu știam să mă deghizez în ființă eram o normalitate de stare și firi trecătoare dar curajul m-a vândut fricii și uite așa am fugit în tălpile goale peste toate gunoaiele lumii cu bolovani aruncați în spinare crezând că am să uit ori am să fiu un nebun fericit fără să-mi aduc aminte de mine de-atunci, de-acum... și ce era să fac? am ridicat din aventura aceasta o cetate peste care nici eu nu mai pot trece 12 aprilie 2014

ți-aș spune, dar nu le știu pe toate de ce vinul vechi se cere la mese bogate sfredelesc buzunarele goale  scormonesc printre cărți cu poeme doar să-ți găsesc un răspuns inteligent iar tu să nu moțăi în așteptare ți-aș spune, dar nu le știu pe toate de nesupusele atârnări într-o viață ciudată de egalări și preziceri de fantome și vise rezultatul e însă același impar al naibii destin se hlizește și pare un vultur așa cum suflă el în ceafa ta obosită și te crezi erou, el te crede bizar ți-aș spune, dar nu le știu pe toate de ce dracu' în noi plouă mărunt? și mâna-ți lichidă se scurge în tine adunând pietre, pietre, pietre-n spinare și urli ca nebunul pe țărmul tău uitat ”păi, unde să fiu când nici eu nu știiiiuuu, când nu știiiiuu?” îți zic să-nghițim frica-n vinul ăla vechi și-apoi nesăbuiți și plini dispăruți și goi să privim așa degeaba spre înainte cu urmele șuvoi

Motto: Nebuniile cele mai scurte sunt cele alese, ele vin ca o ajustare perfectă la o lume nebună, dar ne jucăm de-a oamenii și sfârșim plătind pământului cu moartea noastră. între mine și final am auzit un strigăt. se făcea că e noapte. se făcea că e zi. în orice colț al lumii găseai rosturi. goluri care umpleau urmele. găseai meniri și basme desenate, dar nu găseai liniștea. te-ai așezat obosit de lanțul întrebărilor la capătul apelor. realitatea erai tu. farmecul acestor pierderi a rămas acolo, în urma spatelui nostru. permanent e timpul care te privește în ochi, dar tu nu-l vezi. permanent e sarcasmul pașilor făcuți așa într-o doară, de curiozitate să vedem unde ajungem și ce găsim. permanent este semnul de întrebare și veșnica mirare cu atribut personal ”de ce eu? de ce eu”? un vaiet permanent este suflarea din fiecare dimineața și chiar frigul care a intrat în oase. permanent este golul umplut de nimicuri protocolare, sadice, titulare, ferme, distructive, constructive. e-he, vor