Dorina Șișu

copitele cailor au șters urmele respiră peste pustiu cu mâna așezată peste fâșiile de piele crudă respiră din cămașa ta veche  parfumul fumului de țigară și apoi vorbim despre întrebări într-un spațiu închis să nu audă călătorul cu rucsacul pentru că drumurile lui  au devenit străine la un nivel comun m-am oprit nu știu unde poate că e doar o rătăcire firească într-o lume în care pașii se numără în euro nu am socotit mortea la jocul de zaruri oricine poate să piardă în câștigul ambiției cu miros de vin pelin la ce bună petrecerea ta peste setea altora? nu mi-ai răspuns nici azi du-te peste tristețea mea înnodată și vezi dacă ți se potrivesc îngenuncherile vezi clopotele de la marginea lumii? le-ai auzit cândva? se clatină uimirea la colțul gurii și pe un morman de dureri încearcă să bei din frică să nu obosești smulgând loviturile altora să le aduni și pe ele la dreapta drumului  ca într-o lovitură de bici  strângi din dinți și mergi mai departe

beau un ceai, dar nu merg mai departe stai să-ți povestesc despre ultima rătăcire și cum am descifrat limbajul rechinilor de uscat să-ți spun cu cine am băut coniac azi noapte în cel mai vechi pub din Dublin și cum majoritatea minorităților vorbeau englezește cu aere de măreți scriitori  hm, dar ce-mi pasă mie? am zis să-mi trăiesc viața cu adevărat să-mi văd de iubirea mea și de bătrâna fântână în care toți aruncă orbește mulți cenți ca să poată petrece o zi întreagă cu zâmbetul pe buze cu fler de buni samariteni hm, dar ce-ți pasă ție? acum e rândul tău să descinzi din nacela morții nu uita, mereu îți spuneam: - hei, boys, smile! smile all day! și tu beai mai mult coniac și mai puțină cafea și tu fumai ascultând Chris Rea - Road to Hell  până când se făcea zi și iar noapte și iar zi hm, dar ce-mi pasă că norul tău e mai sus  că ploile mele sunt mai reci ce-mi pasă de cuțitele ruginite ale unora din culise merg mai departe  așa cum sunt

pe un covor de nori  ramurile se prefăceau în ghimpi un val devenea altar și tocmai sus  acolo unde ne ascundem fricile plutea într-un ochi de lumină sufletul  departe de vânt și de ochi iscoditori cineva turna vise pe frunțile cailor albi fără cuvinte și în picioarele goale un cerșetor trece zilnic pe covorul de nori primea în fiecare zi de duminică atunci când lumânările încep să ardă un pahar de vin pelin să-și aline amintirile sorbea în fiecare zi doar o gură atât cât să prindă curaj și să care stâncile din spate pe acel covor de nori într-o amară splendoare a sorții

să aștepți un timp într-o gară să privești o vară ori să admiri frunzele căzute îți vine să strigi așa ca pentru tine dar nimeni să nu te critice de ce strigi luați-mă valuri pe umeri și purtați departe de mal cuvintele scrise odinioară jumătate goale jumătate sparte să le duceți fără să rupeți din mine și culorile pentru că nu le-am furat cerului le-am dat lutului prins pe frunte și mă aplec tâmplelor ascunse să le șoptesc un secret adus de vânt pentru că ești atât de firesc  într-un tulburător adânc de alb