Dorina Șișu

dincolo de ierni şi de trecere te întrebi dacă şi tu eşti fragil chiar dacă te apuci de scris  îţi vine să tai până la os  îndobitocirea mitică  pe un fundal de negru stil liric aşezând cu grijă  dar haotic părerile una câte una două câte două în formele de pătrate pline ale inimii surogate şi parfumate cu aceeaşi crini de la ziua mea în capul mesei citeşti ziarul îţi arunci degetele pe frunte tragi din pipă şi aştepţi ca-ntr-o gară părăsită să te năvălească şoarecii stai să-mi caut buzunarele rupte stai să-mi aranjez cuvintele s-au cam învechit şi mi-e că nu-i destul să spun o propoziţie în dimineaţa asta goală

am rămas în gară trenul meu are întârziere de şapte vieţi ceasul l-am potrivit într-o staţie mai devreme şi da buzunarele de Pinocchio au atras atenţia călătorilor de la clasa I doar un bătrân cu baston de Sisif s-a aşezat lângă mine suspinând greoi răsucind pe deget o verighetă de argint şi printre buze şoptind un nume doria, doria, doria mea, doria motivul tăcerii sau privirii mele a fost o cauterizare inconştientă în faţa morţii am rămas în gară gândul că cineva îmi va vorbi îmi aducea o permanentă stare de fericire şi ce dacă sunt femeie şi de ce îmi este frică şi ce dacă întrebările sunt ale mele nu oricine le aude şi nu oricare macaz ne aparţine poţi privi liniştit în jur raţiunea e un măr copt în vârful capului tău în buzunarele mele rupte s-au scurs pietrele salamandrei de lut şerpii stau încolăciţi pe bancă aşteptând trenul meu câtă vreme să mai fie? cât din timp a mai rămas?

Căutăm timpi pierduți pentru a recupera din viață sau pentru a înțelege fericirea? Firescul își găsește loc în dorință.  Să ne întrebăm unde-i realitatea? În libertate.  E adevărat că nu e nimic deosebit între vechea și noua avangardă. Abdicăm în fața libertății folosind cuvântul. Ne înfășurăm în gânduri și culori. De ce răul devine o tendință firească? Așez deoparte laitmotivul multor tragedii pentru că simt piciorul în gol, în mijlocul lumii. Am admirat întotdeauna calmul cerșetorilor. Grația privitului merită aplauze. Indiferența în fața mizeriei merită un premiu de consolare. Aștepți să vină timpul tău. Privești tâmpit în fața cerului căutând să te încarci pozitiv cu fiorii frumosului. Trec ore. Trec visele. Devin icnetele rănilor. Noi chemăm cuvântul și boala. Acceptăm inconștienți nădejdea totalului, cuminți ca în fața unei icoane. Nu suntem înțelepți pentru că nu cântărim înainte de-a da soluții și nici măcar nu gândim. Măcar am ajuns la o concluzie. Ne arde paralelismu

atunci când nu am ştiut ce să-ţi povestesc am scris despre mare delfini şi despre fântâna mea din dublin de parcă drumurile mâncau la aceeaşi masă cu depărtarea de parcă dorul obosit îşi numără lacrimile în mână şi de parcă străinii te-ar înţelege mă rogi să-ţi scriu despre mare păi da pentru că valurile le-am ţinut la brâu în timp ce alţii orânduiau banii pentru că nopţile s-au măcinat în rând cu visele în timp ce moderniştii făceau expoziţii de pictură mă rogi să scriu despre mare când timpul acesta nefiresc îmi soarbe din ochi amintirile oricum nu mă crezi şi nici nu mă recunoşti în ospăţul vieţii eu am mizat pe frică hai că plec puţin dar când mă voi întoarce am să-ţi scriu despre marea peste care plec să trec acum

am găsit un cuib. îl ţesea un vis, dar un moft venit pe val a şoptit la ureche: fugi din calea şarpelui. şi am fugit atât de tare încât malul s-a făcut o groapă plină cu vin roşu. o femeie îmbrăcată în alb se închina cerului. ce să fie? degetele dantelate nisipeau promisiuni. am păşit uşor spre ea. tălpile goale au călcat pe nişte cioburi de oglindă spartă. m-am întrebat de ce nu le-am văzut şi de ce nu simt durere. sângele   se amesteca liniştit cu apa mării. aşteptarea se făcuse rid pe fruntea mea. departe, foarte departe, un zid se prăbuşea. credeam că dimineaţa e aproape, dar zborul unui vultur acoperea mirarea vieţii în doi

după-masă praful s-a pus deasupra  cismarul priveşte fără concluzie proprie doar un gând negativ clocoteşte încă şi cică vremelnicia e filosofie figurile oamenilor par de ceară spinările coboară până în măduva cerului o lumânare mai arde la rubrica de aduceri aminte spre seară praful se ridică cismarul închide ochii şi într-un oftat îşi aduce aminte de ziua care vine înfulecă o coajă de pâine îşi leagă viaţa de pat apoi adoarme spulberat de fericire