Dorina Șișu

poziția mâinilor e un joc de-a da și nu în via mamei se coceau doar struguri albi și valul nu are nicio chestie cu vinul e ca un rost țesut din fără rosturi îți mai aduci aminte de pasărea oraculară? pe atunci înveleam în smirnă aripi și le aruncam în mare noaptea visam un ochi tainic șoptea pe după lună pasărea Benu și îmi promitea o bucată de pământ desenam o casă mică flori de culoarea macilor și gutui la geam dar nu am să uit cum în via mamei se coceau doar struguri albi

a venit vremea pietrelor albe clipelor și scoicilor a venit vremea jocului de șah hai, scutură-ți ochii de pământ și albește-mi cerul cu un inel uite, joacă miresele pe verde pariază pe trifoi și calcă pe ape joacă miresele dansuri în clepsidre au făcut grămăjoare cu muguri de brad ne cântă caii despre cifra doi despre un zbor și despre Zei care mor a venit vremea pietrelor albe mai stai să așezăm în păr două ierni

am adăugat detalii pe chip doar să-ți îndepărtez problemele și am însuflețit adâncurile pentru ca oamenii să cadă pe viață nu spun dulcegării  și nu te strâmba de parcă ofensele s-ar da pe bani toți avem aripi și zborul celorlați depinde de fericirea ta mereu am avut grijă de mâini unghiile tăiate părul drept și doar uneori cârlionțat pentru că mă făcea mai prințesă și în acele momente râdeam toată ziua aș putea să fiu cu adevărat fata cu cercel de scoică? fata cui? cercelul cui? din scoica mării noastre? îți amintești de delfinul meu? și de fântâna mea din dublin? cât de în urmă am rămas și cât de perfecți inocenți ai unui timp stringher suntem? de-am știi? auzi ce-am deveni de-am intui adevărul? vreau să fiu tabloul tău din perete eu sunt soluția pentru portretul tău dar înainte de a-mi pune tabloul vreau să îți spun un secret fata cu cercel de scoică nu mai știe să-și ascundă plânsul pentru că a învățat să se depărteze și ea va pleca în fiecare zi mult mai departe ...departele după

când mă voi cunoaşte pe dinafară voi înţelege rolul blănii mătăsoase aruncate pe podea  n-am să mai pot auzi din cauză că mă cobori prea repede cu picioarele pe pământ rolul fugii mele  e fără rost vorbe simple atingeri  suav mă aruncă în fiecare vis în curtea plină cu bere doar goală simţeam iubirea ta sărutul îmi umple sufletul gingăşia te face şi mai rău pentru că nu vrei să cazi pradă iubirii mă incomodează anii tăi trecuţi mă cheamă inconştientul nirvana că merit eu asta sclavia nevoii te tine mă face să aleg vântul şi uite cum zbor fără să ştii pe ascuns şi totul despre viaţa mea se ştie în peşteri istoria dansează gerul e o atingere lină ce se scurge pe coapsele mele botul unui ied mă împinge la nevoia de doi  două aripi nu vor să rămână profunde  în cădere dreptatea nu ştiu cui  mă face să sper două zile de haos îmbolnăviri în masă reculul e acelaşi  hei uite o fiinţă podidită de amurg uite un zid mereu luminat de stele abstractizăm simplitatea din

de la prima literă auzi mersul melcului până la ultima literă când ajungi să te integrezi în spiralele casei lui fără să cunoști unde te duci pentru că valul mereu te-a atras ca o urmă de Sisif pe un pod cu picioare de lemn pe o stradă cu meri într-un oraș părăsit de iubiți în care auzi doar țipătul mamei unde te duci în fiecare noapte fără să spui? unde te duci? unde? repetăm răspunsul ca pentru noi enervați de ecoul subliniat de alții repetăm și visul că poate cine știe dintr-o întâmplare se poate adeveri oricum nu plătim nimic să plutim să spunem ce vrem să devenim ori să tăcem la infinit durerea aceasta acută care atârnă din zi în zi și mai grea în spatele nostru în ochii noștrii de limbă de suflet până când picioarele tale nu mai pot duce trupul obosit până când genunchii se vor zgâria de pământ ca semn al neputinței atingi gura de rădăcini să le bei viața atingi cu sângele care îți curge din tălpi toate urmele lăsate de alții doar așa simți și mai mult deznădejdea că te-ai născut

te pot contrazice și te vei supăra  pentru că nu din tăceri ne știm născocirea unui mit despre mine a început în ziua când am tăcut pentru că am văzut copilăria înaintea mea și biserica la care mă închinam  se descătușa de alb ca de ceva normal în portul de la marginea mării cafeaua are gust de salamandre și întrebările barmanului au devenit evidente ca ziua sau ca dimineața pentru care oricum le deschid ochii și tăcerea le surâde

mersul pe sârmă e un accept cu tine și căderea unul lasă  altul se face că nu vede mă voi supăra dacă nu-mi răspunzi  și cavalerul îmi dă dreptate uite cum tema valului aduce jurăminte și acordul final e un semn secund care-și ascunde frica la sânul femeii mute tăcerea ei a încremenit la colțul gurii iubirea se prelinge pe după pleoape înțelepte și fiecare petală din florile dăruite s-au lipit de părul ei și acum se miră vântul de mirosul liliacului ploile caută crudul primului cuvânt dar de unde să i-l pot aduce când nici eu nu mă știu dincoace de mal?

cu revoluția în vine am sperat că trec mai departe și nu am știut că sunt în stare să mă urc an de an pe cochilia melcului pătrunzător de timpuri pentru că inocența nopților mi-a găurit sufletul am început să merg să merg să merg până când drumurile au strigat numele vieții m-am uitat peste umeri la ea și am râs ce știe ea, viața? ce știe ea? ”Ce peşte ciudat este omul, am gândit ca pentru ultima oară” ”Ce peşte ciudat este omul, am gândit ca pentru ultima oară” citat din Emanuel Pope Poezie scrisă pentru Emanuel Pope cu ocazia zilei de naştere, 30 aprilie 2013.

Mă sprijin cu spatele de pământ şi parcă duc pădurea cu mine într-o lume nici de mine ştiută. Lipesc apoi buzele de trunchiul unui copac. E rece. Îl cuprind cu mâinile şi aştept. Lipesc urechea de el şi nu aud nimic, poate doar propria-mi respiraţie. Închid ochii şi în negrul meu văd verde. Ridic ochii spre cer. Printre frunze văd acelaşi gol. O eternitate de gol. De câte ori am privit cerul? De c âte ori mi-am pus aceeaşi întrebare? Vreau să mă întind cu burta pe pământ să-i aud plânsul. Trebuie să plângă şi iarba. Poate că voi auzi tot muntele cum plânge. E atât de rece totul! Paşii sunt lipsiţi de coerenţă. Dar aici? Aici mi-e foame şi sete, mi-e atât de mine şi atât de pustiu. Închid ochii şi tac. Să tacă şi gândul. Gândule, taci! Gândule, taci! Mă aud cum gândesc a nimic. Aceleaşi rătăciri. Caut cerul cu mâinile. Ajung în toate timpurile. Mângâi depărtarea şi râd. Gândesc pozitiv. Sunt fericită. Uite, acum ating faţa cu mâinile şi simt roua zeilor în ochi. Cine se apleacă în genun

şarpele s-a aşezat la picioarele desculţe ale timpului. zâmbea apa de râu muntelui din care se năştea şi lupul se ascundea după frunze ducând în spate cuvântul femeii mute. în graba acestor poveşti banale, nu ai să înţelegi rostul.  nici frica de la sânul meu nu e ireală. şi timpul acesta desculţ, trage după el sâsâitul şarpelui.se tot duce privind în adâncul pământului o scăpare. doar furtuna ştia secretul tăcerilor. şi unde să-l apună ea?

Într-un timp nu aveam nimic. Era doar zborul. Cred că nu mă născusem. Apoi, am început să am viață, dar mi s-a luat zborul. Rămăseseră doar în visele mele de copil. Întindeam mâinile și mă înălțam. O ușurare pe care nu o pot asemui cu nicio fericire. Mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de trăit. Nu știu cine m-a pus în viața asta. Întâmplările mi se par cunoscute și durerile atât de ascuțite de parcă nu s-ar închide niciodată, dar așa cum am spus, mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de trăit, ca și cum acesta ar fi fost ultimul lucru. E dorința aceea de a termina repede lucrul pentru a te întoarce acasă. La ce mă întorceam? Aveam un buzunar în care îmi ascundeam câte ceva dulce. Mușcam o gură, apoi puneam biscuitele la loc în buzunar. ˗˗ Ce tot mănânci acolo? Săraca mama! Mereu se mira de mine atunci când mă prindea că mănânc, pe furiș, un biscuite. ˗˗ Nu are cine să-ți fure din buzunare. De trei zile tot mănânci la el. ˗˗ Am doar unul. ˗˗ Așa este, dar cum să-ți

adevărul este că tot ce sugerezi se încumetă să se îmbine în ceea ce vrei cu ceea ce sunt și atunci când vorbele le ții în gură îmi vine să țip pentru că știu pentru că știi iubirea noastră face cercuri în nori și îți mai aduci aminte când îl priveam și ne doream ca toate celelalte vieți să le întoarcem cu fața pe dos apoi să ne iubim încă 80 de ani pentru că ne-am regăsit același pescăruș cu aripile frânte!?

și tu ai zâmbit  și eu am crezut florile din luna mai sunt aceleași am mângâiat pe creștet noaptea  și de atunci  în fiecare vis  apare un alt drum mult prea înalt să-l putem termina mult prea curând să-l putem începe am plecat să iubesc departele și departele s-a întristat norii au ținut festin la ușa noastră fricile toate s-au ghemuit în suflet și tu ai zâmbit și eu am crezut în oftatul din care îmi luam aerul în dorul de mamă de prieteni de frați să mergem spre departele tău ajungerea lui mă contopește cu tine și poate că nu mai avem timp să ne frângem și poate că nu mai avem timp să nu fim iar tu vei zâmbi iar eu te voi crede.