Dorina Șișu

și de-aș putea vlăstarul să-l culeg din ape tulburi liniște curată prea dăinuită frumusețe-n sete a inimii cărare printre stepe și rug să aflu ochiul ce-mi alină căutător prin umbre vicleșug o dulce-amăruie vie-ți par cuvintele ce tot mi le ascund nădejdea sper în ziua cea de mâine și poate mugur printre spini s-apară tu care pici în gura lumii pradă și stai plângând în sunet de vioară tot îngropând suspinele de ieri nu vrei să cazi și vrei să speri în mila gropii care te-mpresoară mult prea curând și mult întâia oară o foame aprigă de viață cenușie mai stai puțin și spune-mi șuierând al cărui vânt mai sunt pe unde cânt?

când bezna-ncinsă o străbați în noapte când nucul cel bătrân în vis 'ți-apare te-ncheagă-n umbre visele fugare și-ai vrea să stai mai orb și mai deoparte în urma ochilor ce te măsoară-n zare precum o pradă viața îți rămâne și nu un scut în care-ai vrea să fugi ah, scări prea mari în praguri surde ați așezat în fața-mi vorbe goale și inima nu vrea să mai asculte ea vrea să fie piatră și vântul s-o măsoare ah, sâmburi cruzi pe tălpi sărutul crapă un adevăr de omenie cântă și sufletul golește trupul parcă ar vrea să fie tot mai sec în mine dar rob cum sunt puterea mi-e proscrisă mânia-n lungi tăceri s-ascunde ah, inimă de piatră-mi ești mai stai puțin să-mi povestești cum soarta cea vicleană stă la pândă ori cum iubirea arde-n primăveri culese și nu privi prin umărul acela prea mult lăsat de pietrele-adunate și calcă apăsat pe șerpii dinăuntrul vieții să fii ce nu ești, dar nu a morții veste

soartă ascunsă cu genunchii tociți, ne rabdă prin vremuri mereu, obosiți, soartă ascunsă cu genunchii tociți, prin sânge ne umple mai uzi și timizi, din lacrimi răzbate strigătul mut, a cerului vină să ducem mai mult...soarta e caldă, nu fuge, nu stă, te strigă pe nume coroană să-ți dea. coroană de ghimpi în spate să cari, un crivăț fierbinte amar și fugar...

te iubesc că nu știu cum povesti mai clar sau nu știu cum dansa ori cânta te iubesc așa cum zborul știe  ca florile din primăveri ca ploile repezi de vară  ca soarele din fiecare dimineață ca sărutul mamei pe frunte ca alergatul cu picioarele goale prin praf, copii fiind te iubesc atât de simplu, dar atât de tare încât aș urla acestei lumi triste de bucurie că te am și te pot săruta pe ochi, pe frunte, pe sprânceana ta stângă te iubesc că nu știu cum povesti mai clar sau nu știu cum dansa ori cânta....

ca o roabă viața te așteaptă să o înțelegi, să o petreci, dar fără vină fără gândul că timpul spală amintiri sau că îți lasă un semn pe chip ca o roabă viața te așteaptă să te așezi în genunchi și să-i ceri iertare pentru momentele de cumpănă sau măcar pentru secundele în care ai râs cu poftă atunci când ai prins în păr un ecou pereche dar așa cum tălpile goale sărută pământul încerci să te ridici să îți petreci ochii peste cer și să te speli cu zboruri nu pentru că viața te așteaptă ca o roabă nici pentru că rămânerea ta costă mai mult decât o soartă ci pentru că simți cum te ustură dorul de înainte mult prea departe sau mult prea curând pentru că speri în lucruri simple ca o roabă viața te așteaptă...