Dorina Șișu

Ce căutăm în țară străină? Mergem. Ne îndreptăm pașii tot timpul către un ceva care sperăm să ne fie cu folos. Creștem. Dorim să avem mai mult. Intervin nemulțumirile. Parcă nimic nu ne place. Lucrurile din jur devin deranjante. Plecăm. Cuprindem străinătatea în speranța că viața noastră devine roz. Din mers, din creștere, din plecări învățăm să ne punem întrebări dar mai ales învățăm să căutăm. Apare mirarea. Parcă nu știam atât de multe despre mirare. Și începem să ne mirăm constatând diferențele dintre țara ta și țara în care ai decis să trăiești. Tot din mers înveți să respiri. Minunăția crește de la o zi la alta. Vine un timp al opririlor. Te oprești din mirare, din plâns, te oprești din râs, din mers, te oprești din constatări și începi să cauți de lucru. Umblând prin orașul străin găsești semeni pe care îi ocolești. Te ferești să vorbești românește și o stare de incomoditate te cuprinde. Deja ești alt om, așa îți spui. Ești cineva într-o țară care dorești să te

˗˗ De ce ai venit la mine? ˗˗ Să îți dau aceste însemnări. Mergi cu ele la o editură și le publici. Eu nu mai am timp. ˗˗ Dar unde pleci? Abia ai venit. ˗˗ Nu știu unde plec. Nu cunosc pe nimeni în afară de tine și în plus am încredere că ai să faci ceea ce te-am rugat. ˗˗ Vorbești cam aiurea. ˗˗ Ce nu înțelegi? M-am întors acasă pentru că viața mea se va sfârși aici. Sunt lucruri adevărate pe care abia le-am acceptat și eu ori poate că nu le-am acceptat, m-am născut acceptând situații, de aceea te rog să nu pui prea multe întrebări pentru că risc să pic în ridicol în ochii tăi. ˗˗ Deocamdată ai picat pe nepusă masă. Nu mă așteptam să te întorci acasă după zeci de ani, să-mi spui că ai venit să mori, iar eu să merg nu știu la ce dracu de editură. Dar tu nu ai avut viață până acum? De ce ai venit să mori aici singură? ˗˗ E alegerea mea. ˗˗ Dar viața ta? Nu ai copii? Nu ai soț? Nu ai surori, neamuri... ˗˗ Am venit pe lume fără să mă aștepte nimeni, acum

˗˗ Costeleeee, unde dracu te-ai băgat, măăăă? ˗˗ Ce-ai, fă, de strigi ca nebuna? Uite-mă aci. Ai dat în orbu' găinilor? ˗˗ Vezi, mă, că a venit aia mică a lu' tușa Ioana. ˗˗ Unde-i, fă, că aci pă hol nu-i? ˗˗ Vezi, mă, prostule, că-i la ușă. Dă dracu' perdeaua din ochi și-o vezi... ˗˗ Făăă, Leano, dacă mă mai faci prost, io te bat de te caci pă tine, țiganca dracului care ești tu cu mă-ta și cu tac-tu... ˗˗ Da' tu ce dreacu oi fi? Vreun pui de rumân? Bagă, mă, fata în casă! O mână dă deopartea perdeaua din ușă. Apare Costel. Mă privește mirat apoi mă întreabă: ˗˗ Eleno, stai de mult la ușă? ˗˗ Nu. ˗˗ Și de ce nu intri tu direct în casă, dacă tot vii pă la noi? ˗˗ Mamaia a zis să nu intru. ˗˗ Și adică di ce, fă, Eleno, să nu intri tu la noi direct în casă? Hă? ˗˗ Că nu e frumos să intru fără să mă cheme cineva. ˗˗ A-ha! Fă, Leano, da' tu ce dreacu faci, fă, acolo? Nu vii încoace să stai cu asta mică? ˗˗Ho, mă, că viu acuma! Ceaunul cu mâncarea de f

propriul lăuntru (poem în proză) un urlet se agață de tine sau tu preferi, cu sinceritate, suferința amintirilor pe care le ai în fața Joanei d'Arc. crucile scot zgomote sâsâitoare. te lași într-o parte și îți legeni viața pe un os. o materie indiferentă, praful, deține rolul suprem. batistele parfumate din mâinile femeilor divorțate, se închid împreună cu un bilet de tren. privești pe geam. viața de afară nu e treaba ta. tremură piciorul a pași nefăcuți și a singurătate. nici eu nu vreau aplauze. lumina reflectoarelor e un adevăr otrăvit. cel mai fals moment e acela în care îți faci rolul după cum spune regizorul. din motive mediocre am alunecat paradoxal de partea sfârșitului vieții. uite, vezi? așa am hotărât eu fără voia ta, așa am sfârșit excelent un lucru mărunt la care toți se închină și-i zic Viață. câtă aberație trebuie să ai în sânge să te crezi fericit? înnoind la fiecare pas dorința de pustiu viu te face mai diferit? țărâna are aripi. cât de fierbinte e

ne-am resemnat pe critica marxistă frumusețea de care zicea cel care mi-a julit glezna s-a împiedicat de o dialectică crezând că mintea-mi desenează rima fericirii să fim serioși domnișoare cu lanțuri ieftine pe gâtlejuri lungi nu ar impresiona pe Henric al II-lea cu o admirabilă armonie a lanțului ruginit se fandosesc în valsuri false lovind paharul cu șampanie în ritmul mersului calului șchiop să mai râdem propun legănându-și boala pe sânul drept o doamnă în negru îmi face cu ochiul